Port în mine atâtea speranțe, atâtea iluzii, încât viața îmi este un zbor indrăzneț spre idealul, care, nu-mi pot închipui că nu se va realiza întocmai.
Caut singurătatea și când o găsesc, îmi curge peste suflet ca un balsam. Numai în singurătate mă simt eu, deplină.
Pentru tine m-am hotărât să înscriu zilnic viața mea nouă, care a început din clipa când te-am văzut pentru prima oară... Îmi voi scrie gândurile, voi reda întâmplările așa sincer, numai pentru tine, numai pentru mine... Poate, cândva, le vom citi împreună la gura sobei, într-o casa care va fi numai a noastră... Împărăția noastră...
Ce inspirat a cuprins oare melodia acestui nume pe care-l cântă cu atâta pasiune liniștea și singurătatea mea?
Mă tulbură și mă amețește ca un alcool! S-a închis în mine ca un mister... Îl simt cum crește în mine ca un rod și trăiesc neliniștea bucuriilor pe care le aștept, care te amețesc cu amăgiri... Oare numele tău nu-i o amăgire? Oare tu nu ești o amăgire? Căci numai o amăgire poate fi atât de frumoasă, atât de caldă, dulce!
Te caut pretutindeni, în gând, în somn, în vis, în singurătați, în liniști... Alerg după lumina pe care o simt în apropierea mea, ca pe un fluid care mă stăpânește, mă conduce... Tu îmi poruncești pașilor, tu îmi aduci neliniștea, liniștea, tristețea, bucuriile, tu îmi lipești genele târziu după miezul nopții, tu mi le dezlipești, atingându-mi-le cu degetele umezite în roua dimineților...
Așa trec zilele una câte una. De când te-am cunoscut, am pășit pe alt tărâm, în vis... Și visul nu s-a sfârșit! Poate nu se va sfârși niciodată! Nici nu vreau să mă gândesc la o asemenea posibilitate... Dacă m-aș gândi, ar însemna că-i doresc sfârșitul...
Rândurile pe care le-am scris s-au pierdut în ceață, s-au topit... Scriu aceste ultime rânduri, în clipa asta fără ca privirile să le urmărească șirul. Poate că nici nu mai scriu. Amintirile trăiesc în mine mai vii, mai puternice decât întâmplările noi. Unele întâmplări abia când devin amintiri, încep să trăiască, capătă sens...