cu câtă liniște îmi sudezi drumurile
cum ai uitat să mai spui
zăpăcito
mă prăbușesc de câte ori mă privești
știi tu că Dumnezeu ne așează lucrurile în față
să le ascundă de noi?

*

știu
nu voi termina nicicând poezia
o tristețe sfârșită e o tristețe inutilă
numai ea îmi mai poate primi urmele
mă târâie
mă trage de suflet
nu mă lasă
apoi
desenează inimi stupid săgetate

*
îmi amintesc că mai am un prenume
și mă strig
mă mint cu o altă femeie
surâd
bat din picior
mă înfurii irezistibil
primesc nostalgii porniri temerare
zarvă încercuire
aceeași invitație la o cafea
poruncesc
sunt o femeie frumoasă
deschid lumi
nasc zăbrele
imaginația e cel mai bun afrodisiac
stârnesc
dezgrop nevoi flutur vise
subjug
sunt o femeie inteligentă
dăruiesc
apoi
totul mă doare
nimicul se răstignește in inima
mă rătăcesc chiar și cu Dumnezeu de mână


*
e vreme, draga mea, e vreme...
spuneai
au rămas poveștile
uitarea mă primește cu pâine și sare
acum știu
dacă m-aș fi uitat înainte de a se însera
pe la 8 și un pic
pe linia orizontului
spre vest
aș fi văzut luna
și aș fi fost cu tine
acum știu
planetele nu sunt cum par a fi
jupiter din pricina distanței se vede mai mică
în realitate e mult mai mare decât venus
nu am învățat nimic din asta
eu văd din ce în ce mai aproape
scaunul tău roșu de lângă calculator
la geam ai un pervaz înveselit de flori
și o curte interioară între blocuri plină de copaci
lumina vine din dreapta
tu în tricou
punem flori
apă la flori
ne îmbăiem cu soare
acum știu
întunericul e o eroare
chiar de mă încăpățânez să-ți spun
că îmi e liniște și căldură
e greu să visezi fără obiect
sunt speriată
spuneai că vei fi mereu lângă mine
mi s-au închis toate ferestrele

e vreme, draga mea, e vreme.