Am ajuns și la ultima ta scrisoare… Și am înțeles că nici de data asta nu am reușit să transpun povestea în emoții scrise. Pur și simplu, mă simt golită de orice inspiratie sclipitoare, de orice adaos spiritual. Am urmat drumul cel mai drept și cel mai simplu. Adică cel cunoscut, nu ?… Singurul posibil, având în vedere neputința de a broda pe langă adevărul trăit.

Sunt infime șansele ca tu să urmărești cândva aceste rânduri. Mai degrabă le parcurgi din mers, stând în aceste clipe « undeva lângă mine », după cum mi-ai promis. Eu cred în această posibilitate. Dacă neantul, ca nimic infinit, există, atunci trebuie că se află în altă parte, nu în moarte. Poate chiar într-o latură a sufletului nostru – oricum fără margini și el - desfășurat aici, în lumea asta în care gustăm (din când în când) cea mai amarnică singurătate.

Oricum, nu ar fi mare lucru de spus, chiar daca ne-am vedea. Acum, după atâta vreme. La ce bun ? Să te pun la curent cu mărunțișuri cotidiene ? Să-ți spun cum mi s-au schimbat preferințele literare sau muzicale ? Să filosofăm despre mariaj și puericultură ? Privirile noastre s-ar încrucișa și ar povesti, tăcute, aceeași istorie comună. Pe care am conturat-o aici, cu simplitate, din dorința de a vorbi cu tine – lucru pe care nu am reușit niciodată să-l fac.

***

Așteptam să ningă și să se termine și trimestrul ăsta. Venea Crăciunul, cu farmecul colindelor și al bradului împodobit. Eram clasa a unsprezecea. Stăteam în aceeași bancă, și tot cu aceeași colegă. Lumea se dezlănțuia împrejurul meu fără să mă atingă. Eram înconjurată de cărți și muzică ; și de tine. Altfel – singură. Zâmbeam tuturor și mă retrăgeam în camera mea, în păienjenișul poveștilor mele, citite sau imaginate. Era liniște și cald. Părinții ? doar niște tovarăși de apartament cu care schimbam amabilitați dimineața și seara.

« Aș fi vrut să amân această clipă cât mai mult, dar, din păcate, timpul nu cruță pe nimeni și nimic. Îmi pare rău că trebuie să-ți scriu această scrisoare, care de fapt e ultima…
Îti voi explica mai jos de ce n-am venit niciodată să ne întâlnim, cu toate că nu prea știu cum să încep…, cum să fac povestea mea demnă de crezare, așa încât nimic să nu ți se pară nefiresc în ea…. »

Și-mi spuneai de boala din copilărie, de verdictul medicilor, prin care nu ți se acordau mai mult de douăzeci de ani. Cum ți-a fost greu să accepți un așa diagnostic, mai ales că te simțeai absolut normal, chinurile fiind așteptate în ultima fază…

« … Așa poate vei înțelege de ce n-am răspuns la rugămințile tale de a veni : îmi era teamă că la despărțirea noastră vei suferi prea mult.
La început n-am vrut nici măcar să-ți scriu, dar tentația a fost mult mai mare decât voința mea. Acum regret că n-am știut să mă stăpânesc sau cel puțin să mă opresc când nu era încă prea târziu. Sper totuși că mă vei ierta pentru asta.
Totuși, mă consider un mare norocos : ce rost are că voi muri, dacă știu că tu m-ai iubit atât încât te-ai certat pentru mine cu prietenul tău. Îți sunt foarte recunoscător, dar mă simt totodată vinovat că te-am făcut să te desparți de cineva care era aproape de tine și care, probabil, putea să-ți ofere mult mai mult decât voi avea eu vreodată prilejul.

Am vrut să știi toate astea ca să nu crezi despre mine că sunt un neserios și te rog să nu te îndoiești niciodată că te iubesc…(…)
Cred că ar fi cazul să mă opresc aici, dar nu pentru că nu aș mai avea ce să-ți spun, ci, dimpotrivă, mi-e teamă să nu te plictisesc. Ce interes mai pot avea acum pentru tine rândurile unui băiat despre care știi că, deși te adoră, nu-ți va putea fi niciodată aproape…(…)

Alex

P.S. – După Crăciun voi pleca la un sanatoriu din Italia, unde câțiva medici încearcă să prelungească viața celor care suferă de aceeași boala ca și mine. Dacă operația reușește, voi mai trăi alți douăzeci de ani. Dacă nu, oricum nu voi regreta dacât că n-am putut niciodată să te țin în brațe. …»


Mă uit acum la fotografia mică pe care ai lăsat-o în acest ultim plic. Doar chipul tău, gânditor, privind depărtări de tine știute. O colegă căreia i-o arătasem mi-a spus că te văzuse în oraș înainte de Crăciun. “Exact ca în poză: brunet, drăguț… Un tip înalt, în blugi, cu adidași…” Mă întreb cine a fost persoana cu care erai mereu în legatură, care îți spunea multe lucruri despre mine… Probabil cineva din clasa mea, dar nu am să aflu niciodată, se pare, cine anume…

Cred că era prin ianuarie (o vreme nu am mai scris în jurnal) când te-am simțit. Trecuseră câteva săptămâni bune, oricum. Mă așezasem în pat, după amiaza, înainte să-mi reiau temele. Adormisem, știu, când am avut foarte reala senzație că stai lângă canapea, jos, și că mă ții de mâna care îmi atârna peste margine. Nu te vedeam, dar mâna ți-o simțeam cât se poate de clar în palma mea… M-ai strâns ușor și, când m-am trezit, totul a dispărut. Eram speriată, nu uimită sau bucuroasă. Fusese foarte real și nefirescul situației mă îngrozise pe moment. Nu am avut nici până atunci, nici de atunci încoace nici o altă trăire care să sfideze logica, realul.

Mi s-a spus (interpretat) că ai venit să-ți iei rămas bun.

Nu m-a interesat nici atunci – nu mă afectează nici acum – vocile scepticilor care zâmbesc cu îngăduință sau aparentă înțelegere. Vorbe spuse-n vânt. Eu știu ce am simțit, îmi amintesc foarte clar și acum. Nu trebuie să demonstrez nimănui nimic. Am lăsat jos orice gardă. Sunt situații în care orice înveliș e inutil. Nu am încercat să fac literatură, nu cu tine, nu acum.

Doar că tare simt nevoia să aflu și eu finalul poveștii noastre. Ai lăsat lucrurile neterminate, nu crezi ?…