(8)

Începusem să-ți vorbesc, cochetând cu ideea că poate mă voi trezi cu un semn din partea ta. De oriunde vei fi fiind… Că aș putea să înțeleg care e finalul poveștii pe a cărei scenă am jucat și eu, la chemarea ta. Pornisem zâmbind în provocarea asta. Dar tot recitind aceleași cuvinte știute cândva pe de rost, mi-am pierdut bucuria. M-am reîntâlnit cu emoțiile de atunci, cu așteptarea și dezamăgirile, frustrările și speranțele roz-colorate… E adevărat că vârsta animată de un suflu atât de viguros nu m-a lăsat să stau numai în umbra poveștii tale. Am fost la petreceri, în excursii și-n tabere. Erau însă doar prilejuri de a constata că nici un băiat nu avea farmecul întrevăzut în scrisorile tale, sensibilitatea și cultura ta. În loc de citate din Stendhal sau Minulescu, căutau unghere întunecoase, cu gesturi flămânde.

Vara aceea a trecut fără nici un semn de la tine. A reînceput școala, mi-am reluat preocupările firești, citeam carte dupa carte… Mă obișnuisem cu gândul că fusese ceva insolit, o poveste cu farmec, dar care murise din motive necunoscute mie. Până la 1 martie, când am găsit în bancă (deși mă mutasem în alta parte a clasei) un minunat buchet de flori și o scrisoare lungă… Îți cereai scuze pentru tăcere, dar nu îmi explicai nimic exact. Plecai în turnee cu echipa de basket și… cam atât.

« Dar… aș vrea să știu ce ți s-a întâmplat ? În ultima vreme te-am zărit de câteva ori și mi s-a părut că tristețea, ce până acum se citea doar în ochi, te-a cuprins pe de-a-ntregul. Și eu sunt o fire în general mai tristă, dar niciodată n-am devenit atât de melancolic. »

Și iar îmi spuneai că intenționai să vii să ne cunoaștem. Să am răbdare… Am avut, dar ai răsplătit-o cu alte flori și alte scrisori, în următoarele luni.

« Mă trezesc plin de tine, cu portretul tău în minte, cu sunetul glasului tău în urechi. Tristă și incomparabilă icoană, ce efect bizar poți avea asupra inimii mele !(…) Mă angajez ca mereu, în ziua, în ora și în minutul în care scrisoarea aceasta îmi va fi reamintită, să-mi aduc inima în starea în care este acum, adică plină de o singură dragoste, aceea pentru tine. »

Ei bine ?…

Am continuat și să-ți răspund, oscilând între dorința de a te cunoaște și teama că e doar o joacă. Apoi, alte și alte scrisori…

« Oamenii deosebiți sunt ca vulturii : cu cât se ridică mai sus, cu atât sunt mai puțin vizibili și sunt pedepsiți pentru măreția lor prin singurătate sufletească », îl citai tu pe Stendhal.
« Mă acuzi că mă rezum numai la un semn din când în când, dar n-ai auzit de vorba care spune că omul își păzește cu sfințenie ce are mai drag ? Pot eu fi sigur de reacția ta atunci când mă vei întâlni, de ce atitudine vei adopta tu ? »
Și-mi explicasei că atunci, în ultima joi a anului trecut, venisei la mine în școală, iar eu eram în oră. Apoi te plimbasei puțin, iar când revenisei, clasa era goală…

(9)

« Þi-s ochii deopotrivă amurg și auroră ; miresme porți, ca vântul, prevestitor de ploi
Sărutul tău e vrajă și gura ta amforă, făcând fricoși vitejii, din slabi făcând eroi.
O, plete unduioase, pe umeri lin căzute !O, bucle cu mireasma etrenei nepăsări!
Spre-a-mpodobi cu amintiri pierdute, ce dorm în părul negru ca vremile trecute
Aș vrea să le flutur, ca pe-o năframă-n zare !
Mereu ! Întotdeauna ! Safire sclipitoare în părul tău voi pune, și perle, și rubin
Ca să nu fii la doru-mi, cândva, nepăsătoare…
Tu, oază a visării, nu ești carafa, oare, din care sorb pe-ncetul al iubirii vis ?
Te-ador ca pe cereasca priveliște nocturnă și te iubesc de mult, iubirea mea senină :
Așteaptă-mă tu, dragă, și nu uita de mine ! »

L-ai acuzat pe Baudelaire ca nu a închinat cui trebuie aceste versuri. Dar eu aș fi peferat să te cunosc, decât să fiu eroina dintr-o carte cu versuri.
A venit iar vara, cu vacanța lungă și tăcerea la fel. Nu te înâlnisem nici în acest an școlar...

Ai fost însă prompt când școala a reînceput. Iar flori și iar scrisori. Mi-ai dat câteva date despre tine : 18 ani, Vărsător, elev în M.F. 3, dar și cu preocupări umaniste și sportiv de performanță… Și mi-ai dezvăluit versurile pe care le scrisesei pentru mine…

« Cad frunzele într-o perdea gălbuie.
De pe terasă vrut-am să privesc,
Prin zborul lor, statura ta, dar nu e…
Doar muntele, departe, îl zăresc.

Sunt singur și dorul tău mă cheamă…
Cad frunzele și eu oftez prelung,
Nici nourii la tine nu ajung,
Căci toți, deasupra mării, se destramă. »

A urmat o felicitare în care-mi spuneai că, analizându-mi scrisul, ți-ai dat seama că sunt născută la începutul Balanței. Îmi urai « la mulți ani » și mă reasigurai, ca întotdeauna…
« Fii sigură că voi fi mereu undeva lângă tine, spre a te admira, spre a mă bucura sau a mă întrista odată cu tine și spre a-mi umple sufletul cu farmecul tău. »

Deci nu e de mirare că te provoc, nu ?!


(10)

În toamna aceea aveam un prieten. Mai mult sau mai puțin, un compromis. Un băiat drăguț, cu care mă înțelegeam bine. Ieșeam la teatru, mă lua de la școală, povesteam mult în timp ce ne plimbam cu orele. Dar lipsea un quelque chose esențial… Lucru pe care tu nu îl puteai observa, când mă așteptai în fața porții de intrare în școală, fără ca eu să știu, desigur… Nu m-am îngrijorat nici o clipă că era posibil să mă vezi. Tu erai de hârtie, în fond.
Pe 26 noiembrie am găsit în bancă o carte poștală ilustrând un tablou: “Canotage en hiver”. Un lac la vremea apusului, sub un cer înnorat, de iarnă. Și o barcă cu doi călători îndepărtați.
Pe verso, îl citai pe Minulescu :

« Te-am așteptat pe țărmul mării -
Pe țărmul nalt ca și terasa
Castelului regesc, pe car-un prinț și-ar aștepta mireasa…
Dar valurile, știutoare de soarta celor ce porniră
Spre țărmul unde stam de strajă,
Când le-ntrebai ce știu de tine,
Îmi spuseră c-aștept zadarnic…
Și azi viorile-n surdină…
Ce-mi plâng ciudatele romanțe,
Mai trist de cum le plânse ieri,
Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri… »

Și un post scriptum : « Trebuia să-mi spui că ai un prieten »


(11)

Þi-am răspuns, lăsând în bancă bilete peste bilete, că nu era atât de serios pe cât credeai tu. De altfel, chiar atunci, în acea săptămână, am terminat relația cu acel prieten – însă nu numai datorită ție. Mă tot codeam s-o fac, nu era ce-mi doream eu, oricum. Am tremurat de teamă că nu voi mai auzi de tine, dar mi-ai răspuns :

« Credeam că n-am să-ți mai scriu vreodată și cu toate astea… De fapt, îți sunt dator cu niște scuze, sau poate explicații. Să nu mă înțelegi greșit, nu îți reproșez că ai un prieten, ci faptul că nu mi-ai spus. Când v-am văzut pe amândoi, braț la braț, am rămas câteva clipe fără să înțeleg nimic… De-abia apoi mi-am dat seama cât de ridicol am fost crezând că…În fine, ce mai contează acum ? Oricum, vina e numai a amea. De mult trebuia să vin și să-ți spun, privindu-te în ochi, un lucru care acum, chiar dacă mai e adevărat, nu mai are nici un rost : te iubesc !"
Era 7 decembrie.

Din când în când mă sunai, fără să zici nimic, doar mă ascultai pentru câteva secunde… Sau îmi puneai să ascult muzică, uneori clasică. Știu ca erai tu. De altfel, recunoscusei acest lucru de mai multe ori în scrisori. Așa ți-am putut spune că nu mai aveam nici un prieten. Eram singură, ca de obicei. Și, tot ca de obicei, așteptam vești de la tine.

Pe care le-am primit, în ultima zi de școală, înainte de vacanța de Crăciun. Un buchet de flori superb, o carte – Stendhal, « Armance » - , o felicitare pentru sărbătorile de iarnă, un ruj și o fotografie mică, cu chipul tău. Și o scrisoare. Ultima.