Orice suflet atins de bucurie pierde aproape toate motivele de indiferență și de aversiune. Inima râde așa cum îi vine, și astfel înveți câte puțin despre inima ta.
La date neanunțate dinainte, te transformi în paznicul depărtărilor tale, și-ți răsună inima de zvonuri cu mireasma rară. Nu e timp de șoapte, ci doar de îngemânări și de înveliri neregretate în stările febrile. Îți simți organul pentru adieri, te atinge duhul înviorării. Ești străinul ce pătrunde în țara percepției punctelor zburătoare de la marginile ploii cu raze de soare. Și cât de pure sunt acele lacrimi care cad (jertfite) pe altare! Se absoarbe totul, strop cu strop…
Să nu spui niciodată: ’de ce-am meritat această victorie?’ De ce să fii ucigașul plăcerilor mereu așteptate? Timpul călătoriei inimii e lung, iar când metaforele vieții sunt tratate cu ’malentendu’, apare aiureala suspensiei opțiunii între întristare și bucurie. Ni se oferă șansa alegerii pentru că inima e o minune și nimic nu-i tulbură meditația serenității. Această flacără își pâlpâie nesațul, cu firea mereu strivită în dor. Roșul ei nu vine niciodată tardiv, și de fiecare dată păstrează loc pentru conturul zâmbetului pur.
Taina noastră este răsturnată înăuntru și ne surprinde când deschide uși viselor străpunse de foame... Dacă într-o bună zi bucuriile ni s-ar împrăștia în neant, n-ar mai fi pe pământ decât izvoare sterpe, somn profund. Să avem încredere în inimă, căci inima bate până încheiem bucuriile, apoi bat bucuriile și de aici înainte lacrima soarelui poate ploua cu inocență.