Terminasem ultimul an de facultate si ne intorsesem de la munte. Unde fusese foarte frumos, desigur. Mai frumos, insa, decât in alte vacante, data fiind suspiciunea ca as fi însărcinata. Lucru neplanificat, de altfel. Aveam 23 de ani si gânduri multe… Testul de la munte ieșise negativ, spre dezamăgirea mea. Nu si a lui Ionuț, care întotdeauna a gândit mai practic decât mine.

- Nu-i momentul acum. Trebuie sa-ti dai licența mai întâi…. Apoi trebuie sa…
- Dar eu mă simt varza pe interior! Simt…
Remarca mea a făcut istorie. Stiti ca sunt povesti pe care le derulam la nesfarsit prietenilor, la o bere sau la o cafea…Ei bine, asta a fost declicul care a marcat apariția intuiției mele materne – ceea ce înseamnă mult mai mult decât „intuiția feminina”.
-Sunt sigura ca ceva e altfel decât înainte!
Si pe buna dreptate. Următoarea barza a confirmat. aticul in formare nu a avut nevoie de cuvinte largi pentru a cuprinde situația in toata solemnitatea ei. Intorcandu-ma de la baie, pe la sase dimineața, mi-a surprins zâmbetul dintre urechi. Si s-a întors cu spatele. După un număr oarecare de clipe (nu foarte multe), a adormit la loc.

Nu exista prajini cu care sa-mi fi putut atinge nasul – la vremea aceea… „L`ombelico del mondo” nu reda suficient starea mea de spirit de atunci.
- Mergem la un cabinet, aici aproape, sa vedem.
- Ce sa mai vedem? Nu are capul format inca.
- Sa vedem ce spune si un medic. Nu cred in berzele astea nehotărâte.
Eu credeam cu îndârjire. Dar, mă rog, i-am dat mana si am intrat in primul cabinet de specialitate ieșit in cale.

- Pentru întrerupere, da? m-a întrebat o secretara care de-abia se mai vedea din treburi. Pixul aștepta cuminte pe hârtie startul programării.
- Nu! am sărit eu ca arsa.
Duduia m-a privit ciudat, fixându-mi putinele kilograme care nu puteau ascunde vreo taina așa de mare cum ar fi fost vreo sarcina in evoluție.
- Atunci?
- Vreau doar o confirmare….
Care a venit fara nici un dubiu.
- Ei?… flutur eu dovada.
- Eh. Acum te cred.
Avea lacrimi in ochi si mergea mecanic, tinandu-ma regulamentar de mana.
- Trebuie sa beau o bere.
Si am intrat la prima terasa pe dreapta. In Drumul Taberei nu existau decât blocuri si terase. Un amic din alt cartier chiar a spus ca semăna cu litoralul - zona in care locuiam noi.

Pentru ca la acea vreme nu beam nici bere (acomodarea treptata la instituția casatoriei presupune si sa bei seara „ceva” cu soțul; deci m-am conformat. De fapt, am fost foarte prompta in a inghiti chestii care nu-mi lipseau, pentru ca sa evit reproșul: „nici cu prietenii nu ies la bere, nici acasa n-am cu cine…” ), am cerut un suc. Din obisnuinta, insa, am scos pe masa pachetul cu tigari.
- Nu. Gata. De-acum eu zic sa renunți .
M-am conformat. Mă simțeam prea importanta ca sa nu fac si niște concesii pe altarul noii mele fericiri.

- Nu pari prea bucuros, cheri.
- Ba sunt… Dar stai sa inteleg mai bine. Mă gândesc.
- Dimineața, de bucurie mi-ai întors spatele? îl tachinez eu. (a durat ceva pana am inteles ca ceea ce la mame se pornește instinctiv si brusc, la tați se naște cu travaliu elaborat si destul de îndelungat).
- M-ai enervat cu zâmbetul ala de confirmare. O veste de-asta nu vine așa… cu noaptea-n cap, dintr-o data. Te trezești intr-o dimineața si gata: o sa ai un copil. Noi de-abia avem grija de amaratul ala de câine. Si pana l-am luat ne-am socotit multa vreme. Nici n-as fi fost de acord, daca nu insistai atât de mult. După ce ca plimb catelul la sase dimineața si la unu noaptea, acum trebuie sa mă pregătesc si pentru biberoane. Asta durează… Pregătirea psihologica…

Știam ca, in principiu, voia copii. Mi-o spusese foarte răspicat in după amiaza in care am stat noi doi de vorba (la o terasa, desigur) si - foarte calm – am hotărât sa ne logodim. Peste doua luni eram „insurati”, cum îmi place mie sa spun. Atunci, insa, ii promisesem copii așa… intr-o doară. Fara sa-mi pun problema daca pot sa-i fac sau daca i-as vrea cu adevărat. Nu-mi displăceau, dar nici nu mă consideram prea responsabila pentru un așa proiect.

De multe ori, începând din acea zi de „confirmare”, l-am surprins pe omul meu gândind cu ochii-n gol. Se pregătea, deduceam eu.
Eu îl prinsesem pe Dumnezeu de-un picior si-l țineam bine. Nu era alta mai frumoasa sau mai fericita decât mine. Nu scăpam nici o oglinda, fie ea geam de mașina, vitrina de magazin sau cea din baie. Mă priveam din profil si-mi mângâiam burta. Am început foarte curând sa merg ca o rata, legănata si mandra, cu privirea strălucitoare.
- De ce mergi așa? Ești de-abia in doua luni.
N-am considerat necesar sa explic un lucru care va deveni in curând firesc. Mă pregăteam, after all…

Lunile au trecut iar eu m-am rotunjit si-n obraji si-n talie si…peste tot, spre marea mea satisfacție (si nu numai a mea, desigur)... M-am ingrasat atât cat sa par si eu femeie adevărata, care se pregătea sa facă un copil. Toata lumea din jur se pregătea, de fapt. Parinti, socri, cumnat (in ultimul caz e doar o presupunere, daca stau bine si mă gândesc). Mergeam regulamentar la control, bucuroasa si fara nici o urma de jena. Firescul, naturalul erau la ordinea zilei. Îmbracă, dezbracă, urca, coboară, răspunde unor întrebări pe care urechile mele nici nu le-ar fi auzit cu putina vreme in urma. Cabinetul doamnei doctor (căci am avut marele noroc sa nu mă studieze un bărbat! Nu chiar la prima sarcina!) era curat si primitor, doamna in cauza tânăra si plăcuta… What a wonderful life…

La începutul celei de-a patruzeci si una saptamani deja se chema sarcina „suprapurtata”. Cred ca numai plăcerea mea de a fi femeie gravida (scutita de grețuri si alte neplăceri frecvente) o făcea pe Bianca sa nu vrea sa iasă. La a treia încercare de a-mi provoca travaliul, a catadicsit fii-mea sa faca niște manevre de coborâre. Acum zâmbesc amar când mii amintesc ce bucuroasa eram la primele contracții. Urma sa-mi cunosc copilul! Propriu copil! Fantastic… Durere? Hm. Toata istoria s-a născut cu durere. Tine de mersul lucrurilor. La urma urmelor, nu ne mai găseam in secolul cincisprezece. Doar nu era sa mor tocmai eu…

Pe drumul spre maternitatea Giulesti mă sprijineam in mâini, nu in șezut, care făcea cunostinta cu niste dureri ciudate. Fiecare groapa prin care soțul meu (stresat si mut de-ngrijorare) trecea cu mașina - si erau multe! – mă făcea sa fiu mai puțin bucuroasa ca a venit Momentul. Dar inca zâmbeam, sau făceam niște grimase eroice, încercând sa-mi spun ca era, totuși, suportabil…

Am intrat direct in sala de nașteri, cu bocceluța in mana – vai mama mea! Care, by the way, musai ca știa foarte clar prin ce treceam eu atunci… Dar nu mă putea ajuta, ca dealtfel nici Ionuț, căruia i se închisese ușa mare si înalta in nasul mic, de viitor tătic. N-aveam scăpare… Pentru prima data in viata, am inteles ce înseamnă o situație fara ieșire – fara o ieșire convenabila. Căci cea care era in curs de folosința durea tare rău, pe cuvânt…

Am fost îndrumata sa mă întind in primul pat din stânga. Lucru greu de făcut, căci picioarele păreau intepenite pentru o așa ascensiune. Văzând insa durerile mai avansate din jurul meu, nu am comentat si m-am așezat direct culcata pe-o parte. Numai preț de un minut, cat sa studiez terenul… In stânga mea, tot la primul copil, o fata mai închegata decât mine gemea cu pumnul in gura. Mi-a fost jena sa o privesc prea mult, de jena ei. Nu e plăcut sa te vaiți de dureri in public. Mai in stânga, o alta, puțintel mai coapta, părea mai stăpâna pe situație.

Nu era chip sa pot sta in pat. Am mai ieșit pe coridor, sa-i precizez lui Ionuț cat de (in)suportabila era durerea. De câteva ori am parcurs traseul asta, timp in care, la un moment dat, am auzit un țipat zdravăn din sala de nașteri. Doamna mai coapta produsese al doilea sau al treilea copil, nu mai știu exact. Când am intrat, am găsit-o vorbind la telefon:
- Da! Da, draga, da – e băiat. Acum mă lași? ca sunt pe masa de nașteri si mă coase…

Îmi scăpa poezia pe care eu credeam ca o voi trai in acest decor. Medicii si asistentele din jurul mesei de chinuri chicoteau si povesteau ultimele anecdote ale momentului. Băgau si scoteau mana sau acul sau diverse alte ustensile pe ici si pe dincolo, de parca tranșau vreun porc de Ignat…

Pe fata de lângă mine o chema Argentina.
- Vreau la veceu! Neapărat… gemu ea.
- Ba nu vrei. Vine copilu`. Ia aici, asaza-te pe găleata asta.
Si Argentina se așeza, chinuita si nedumerita.
- Scap copilul!
- Lasă, ca nu iese el așa repede. Stai acolo.

Eram amarata peste măsura. Nicidecum, nu așa văzusem eu povestea. Credeam ca eleganta si decenta sunt de un oarecare ajutor in aceste momente intime si atât de…
unice. Doar ca unicitatea fiecărei paciente înseamnă rutina pentru gazdele locului. Mă topisem in patul pe care nu mai aveam puterea sa-l mai parasesc. Camasa zdrențuita pe care o primisem la recepție era un pretext pentru a dezvălui goliciuni care nu preocupau pe nimeni in mod deosebit. Recunosc ca nici pe mine. Numai șosetele albe ramasesera la locul lor, cuminți si răsfrânte peste gleznele butucănoase. Mă dureau si unghiile si parul din cap. Nu, așa nu se mai putea. Nu era de mine treaba asta.

- Vreau cezariana, am suspinat cu ochii-nchiși.
Dar nu m-a auzit nimeni. Argentina a țipat si a scăpat. Era pe masa, din fericire; parasise găleata roșie de plastic.
Era douăsprezece noaptea, iar eu îmi contorizam contracțiile de la ora trei după amiaza. Carevasazica noua ore…

Am rămas singura cu treaba prin sala de nașteri. Doctorița mea era prin preajma, pe un scaun. In rest, cam dispăruseră toți. Am putut, deci, sa încep sa mă desfasor si eu. Mă auzea si tăticul - la al cărui proaspăt statut lucram – de dincolo de ușa.
Nu mai voiam copil. Voiam sa mor. Atât.

Monitorizând bataile celei de-a doua inimi din interiorul meu, doctorița a tresărit. Si apoi au venit si alții, ieșind care de pe unde ațipise. Erau roata in jurul patului meu si pe mine nu mă interesa semnificația acestui lucru. Chiar voiam sa mor. Dar mai repede…
Cumva, intr-fel care mi-a scăpat, am ajuns si eu pe masa fertilitatii.
- Împinge! Hai, împinge!! țipau la mine din stânga si din dreapta.
Dar pe mine m-a cuprins o relaxare nesperata: contracțiile dispăruseră cu desavarsire. Spre panica din jur. Eu aproape ca zâmbeam. M-au făcut inconștienta – „vreau sa-mi omor copilul?!” Ce știau ei.

Fulgerător, m-am trezit cu o asistenta cocoțata peste mine, presându-mi burta. La o așa durere pricinuita, am ciupit-o pe măsura. După ce si-a revenit, a repetat operațiunea, cu eficienta de data asta. O chestie absolut neagra a ieșit din mine si recunosc ca nu m-a interesat. Cineva a zbughit-o urgent pe ușa cu respectivul rezultat al chinurilor mele. Se pare ca născusem.

Dar nimeni nu a zis nimic. La fel de repede cum apăruseră, a intrat in pamant restul celor din jurul meu. Doctorița mă broda in liniște, preocupata cu acul si anestezia. Am redevenit conștienta de decorul din jur. Ferestre înalte, multe becuri aprinse, zgomot de metal care se lovește de alt metal… Si genunchii mei, asezati pe niște suporți ca o furca grotesca, se situau la un nivel mult deasupra capului.

N-am întrebat nimic. Nu mi s-a spus nimic. După cusătura aferenta (având in dotare si o copca-n plus, după cum am aflat mai târziu, de dragul hedonismului) , am rămas chiar singura, doar cu o lumina de veghe. Pe o masa mobila, de metal, acoperita de câteva paturi. Frisonul așteptat mă zgaltaia puternic. Liniște si pustietate. Născusem? Cine mai știa… Mi-era mai bine acum, așa slăbita si eliberata de chin.

Dar ușa s-a deschis si o asistenta a venit sa-mi arate ceva. O infasuratura de bumbac alb cu ochii negri, larg deschiși.
- Si-a revenit.
Era copilul meu. Reușisem așa ceva. Eu… Nu plângea, nu dormea, nu clipea. Era cat se poate de liniștita si de frumoasa.
- Vrei s-o ții?
Am încercat sa ridic brațele dar m-am răzgândit.
- Mi-e frica. Mai târziu…
Nici nu mai vedeam, oricum. Lacrimile-mi intrau in urechi si frisonul ala teribil mă zgaltaia. Am lipit genele si am crezut ca adorm. Liniștea era divina. Nu știu daca o sa mai trăiesc așa o senzație de binecuvântare.
- Nu adormi. Nu e bine; mi-au spus sa te țin de vorba, sa nu dormi…
Ionuț vorbea in șoapta lângă mine. Eram singuri in sala de nașteri, pustie si întunecata.
- Ai văzut-o?
- Da. Puțin. Mi-a arătat-o o asistenta prin geamul de la reanimare. E frumoasa…

Au început sa cânte cocoșii. Era cinci dimineața si lumina se strecura treptat prin geamuri. Zorii unei zile cum nu va mai fi - nici de-as trai o mie de ani pe lume. O femeie de serviciu s-a strecurat ușurel si a început sa spele pe jos, tăcuta.
Anestezia isi pierdea efectul si redeveneam conștienta de propriul corp. Corpul unei femei, de asta data… Mă simțeam rupta-n doua, de parca un obuz îmi explodase pe dinăuntru. Dar zâmbeam. Zâmbeam spitalului, in timp ce o mana străina îmi împingea targa spre unul din saloanele de lăuze. Ieșise soarele. Era un soare puternic, care lumina hotărât ziua de optsprezece februarie. Zi in care am dat viata si in care am primit viata.

Din acea zi cred in Dumnezeu.