“…And thank God that I’m not aware
and thank your God that I just don’t care
oh and I guess that I just don’t know
and I guess that I just don’t know.”

(The Doors- Heroin)


Ploua marunt si picaturile imi izbesc cu ostilitate rau prevestitoare. Nu am somn. Luna arunca dispretuitoare razele sale pe geamul semiaburind. Trebuie sa fie vreo 4 dimineata…nu stiu sigur. Oricum orasul doarme.Imi simt corpul atrofiat, fiecare fibra din mine vrea sa doarma, cred ca dorm pana la nivel intracelular. Problema mea nu este insa corpul, care stie si el macar atata lucru ca la ora aia ar trebui sa fie adormit. Problema e mintea care ia odihna in ras si o goleste de continut. Camera mea este un antisanatoriu: daca la sanatoriu te duci ca sa te faci bine in primul rand prin odihna fizica si psihica, aici odihna este atacata de insomnie, paralizata de ganduri si anihilata de dorinte reprimate.
Cand nu ai somn, obiectele din jurul tau nu au contur, si nu fiindca lumina e difuza, ci pentru ca asa le percepi, ar fi prea mult sa spunem ca le vezi. E ca si cum tot ceea ce nu era absolut esential s-a hotarat sa dispara. Sensul obiectelor e amortit, orice distinctie e impartita intre Morfeu si Thanatos. Somnul e o antecamera a mortii si totusi e necesar sa dormi ca sa nu mori. Oare de cate nopti de insomnie e nevoie pentru a trece constient si total pe celalalt taram?
Fiecare detaliu pare a fi o copie dupa o copie a unei schite de lucrare pe care un pictor aparent mediocru a denumit-o “realitate”.
Lumina inselatoare a lunii batjocoreste contururile intregii odai. Se aude ticaitul insistent si anost al unui ceas dintr-un alt veac, aflat undeva pe hol. Tic- tac, tic- tac, tic- tac.Timpul isi musca limbile in ritmul batailor de ceas. Secudele sunt pareri de rau nevalorificate, cadavre ale unor ore care nu mai vin.
Ochii reusesc uneori sa ghiceasca ce se ascunde in spatele formelor spalate de continut.Luna si razele sale ce compromit orice urma de seriozitate a realitatii constituie singura sursa de lumina –frecvent intrerupta de curgerea norilor. Tabloul e pseudoromantic si aminteste de filemele proaste cu vampiri si alte creaturi monstruoase ce apar dintr-o astfel de bezna, pe o astfel de vreme, intr-o astfel de iluminare. Lipsesc doar lumanarile si muzica de suspance….Exista insa o deosebire si mai mare intre filmele de groaza si noptile unui insomniac, anume ca in realitate nu astepti sa se intample nimic nici rau, nici catastrofal, nici bun si nici macar neutru. Nimic. Ce sa astepti? Sa adormi? Esti prea obosit. Sa te trezesti? E prea devreme. Sa te ridici? N-ai forta. Sa citesti? La ora asta?! Sa aprinzi lumina?La ce bun?! Televizorul? Sunt numai reluari si oricum nu poti privi decat, cel mult, prin el. Sa ramai intins si amortit te pat? Parca nici asta nu ai mai vrea, desi, inevitabil, o faci.
In cateva ore va incepe sa se faca lumina si vor incepe conversatiile de complezenta. N-ai sa observi, insomniacule, nimic. Nici cerceii cei noi ai colegei de serviciu, nici faptul ca ai intrat in cladirea de la serviciu, nici faptul ca ai varsat inevitabil pe pantaloni o picatura de cafea…Cafeaua! Adevaratul elixir al alchimistilor: stii bine ca nu te ajuta, stii bine ca trebuie sa o bei. Zgomote infundate, lumini difuze, saluturi de complezenta, pasi, abur de cafea, lichid fierbinte in cadere pe mocheta, o senzatie lipicioasa pe maini… Insomniacul viseaza mai curand ziua, fiindca noaptea oricum nu poate fi vorba de asa-ceva.
Asa vietuim noi, cei condamnati la a trai intru probabil. Ceva lipseste mereu din peisaj, insa ne permitem luxul de a sta cu spatele la esential. Aproximam viata asa cum putem si noi, lamentandu-ne ca traim intr-o lume relativa, in care mereu intalnesti o copie, in care realizarile sunt putine, lumina e bolnava, iar zeii putrezesc sub pamant.
Pe nesimtite, ziua de lucru se termina si apoi o iei spre casa. Nu conteaza cum si nici nu stii cum.
Crepusculul soarelui acid face sa incremeneasca pe fata mea un zambet neprietenos.Vine noaptea.