Sunt printesa inchisa in turnul castelului medieval, care a uitat sa isi mai cheme cu gandul iubitul ei. Stateam intr-una din zilele trecute cu coatele sprijinite de piatra rece a pervazului si cu ochii agatati de-o stea.
Mi-au murit florile de cand am uitat de ele si de mine, de cand am uitat ca sunt aici. Am stat retrasa un timp in gradina sufletului meu si acolo am inteles unde trebuie sa-mi caut fericirea. Si am plecat pe urmele ei. Si am gasit-o. Acuma am adus-o cu mine, in turnul castelului in care sunt inchisa. Pe mine ma pot inchide, dar visele mele nu sunt ingradite de nici un fel de zid, nu sunt pazite de nici un fel de osti, nu sunt ghidate de nici un fel de flacari.
Este frig aici noaptea. Uitasem. Fusesem plecata pe taramul muntilor din vis, si acolo mi-am gasit perechea. Fusesem plecata pe taramul marii involburate, si si acolo mi-am gasit perechea. Fisesem plecata pe taramul strazilor murdare, aglomerate, si frumoase prin cruzimea lor, si si acolo mi-am gasit perechea. Da, fara indoiala mi-am gasit perechea. Si mi-am gasit fericirea. Si linistea. Dar te inseli daca crezi ca mi te-am scos din inima. Prietenii adevarati raman intr-o inima atata timp cat aceasta bate.
Aici sunt intr-un timp fara de an sau limita. Si sunt intr-un castel inchis dar fara spatiu. Si dansez in camera mea rece, si imi zambesc stelele. Si aud chitari, dar oare cine canta? Iti poti imagina ca aici nu exista
rautate? Nu, nici eu. Si-atunci de ce mi-a soptit asta una din gratiile ce ma tine prizoniera in acest castel?
Dar sa stii ca imi place aici. Ma simt bine. Imi pare rau doar ca sunt singura, dar daca ma gandesc mai bine va simt aproape. Si pe tine, iubitul visului meu de amintire, si pe el, iubitul amintirii mele de vis.
Aud marea. Valurile ei lovesc violent nisipul lipsit de aparare. E o noapte rece aceasta. Si stelele se ascund cand valurile se sparg. Ai mai vazut vreodata asa ceva?
De m-ai vedea... Stralucesc acuma! Sunt fericita, sunt atat de fericita incat oamenii slabi se sperie de mine, iar oamenii puternici ajung sa-si plece capul in fata fericirii mele perfecte,intacte, curate, minunate. (Atributul adjectival se termina in -e si la plural si la singular?!)
Am gasit in noianul de povesti aruncate in spatele usii, o scrisoare pe care ti-o scrisesm mai demult, inainte de a-mi parasi castelul ca sa pornesc pe urmele fericirii. Acuma nu mai vreau sa ti-o trimit, pentru ca temporalitatea adevarului ei s-a schimbat in atemporalitatea neadevarului
ei. Mai bine nu intreba.
De pe treptele castelului, m-a strigat cineva: “Sayyadina!”. Din gradina de sub fereastra m-a strigat cineva: “Rada!”. De pe un pamant indepartat m-
a strigat cineva: “Oana!”. Cine este Oana? Un nume care strabate cu incetinitorul zidurile castelului asta, si care aduce in urma sa glasuri si glasuri care il striga-n ecou. Tu stii povestea zeitei Echo?
Si iar nu vrei sa ma asculti pana la capat... Cine sunt eu? De ce ma intrebi asta? O stii prea bine! Intre oameni, sunt eu, Oana; in padurea sufletului meu sunt tot eu, Rada; in viata ta sunt Sayyadina, printesa inchisa
in turnul castelului medieval, care a uitat sa isi mai cheme cu gandul iubitul ei. Stateam intr-una din zilele trecute cu coatele sprijinite de piatra rece a pervazului si cu ochii agatati de-o stea.....