Sinele se umfla odata cu secarea adevaratelor idei, masurate prin nepasarea de-a le simti la maxima intensitate de care dispunem la un moment dat. Date rar, putin, confuz, in momentele cele mai critice ale fiintei noastre de cugetatoare, sentimentele nu sunt decat capacitatea noastra de a fi necopti in arsul demers al lumii, pe care abia il mirosim cand albi fiind ne credem intelepti, infranti de cateva experiente nedorite.
Suntem potentiali latifundiari pe imensa valoare a catorva oameni, de-a lungul mileniilor de prelucrare a mintii; si totusi murim simpli, aparand valori animalice precum suparavietuirea. Nu mai conteaza numarul, caci stapanind fauna prin inteligenta, ea se face programata, de asta data printre rasele umane.
Avem la fel parinti, mereu in urma viitorului; imbatranim intrebandu-ne de trecut. Suntem mai prosti ca in trecut, specializati in stiinte ce par fara limita; obsedati de ceea ce am invatat cu greu, vom povesti mandri, cum altfel, cat sa nu innebunim prea devreme, vremea ce-o consideram propice muririi.
Cred ca omul a invatat ca trebuie sa si moara, s-a resmnat, mai ales ca nu mai exista profunda credinta a trairii dupa merit, dupa evoluarea spirituala, focul purificator al sufletului pacatos dupa legi interne ce s-au dovevedit a fi josnic de umane.
Omul ca fiinta a fost si va fi superior prin putere, dar cand aceasta depaseste granitele intelegerii propriei sale stupiditati se leagana pe bratul nebun al imortalitatii, mai ales cand isi vede neputinta in fata fricii ce altadata era provocare.
Cine are credinta mai mare, decat cel ce detine puterea? Cum as mai putea crede in ceva, cand stiu ca beat fiind de ceea ce cred ca mi se cuvine prin zei inventati,cat sa nu-mi asum vina, as fi ca ei, cei ce ma omoara?
Cum as mai putea crede, decat stiind ca o fac de dragul supravietuirii, mintindu-ma urland din cauza unor urmasi si-a vietii mele de vierme las, ce nu suporta durerea. De ce e mintita omenirea de atat timp, si povesti ne irita fiinta cu magi desarti ce-au cautat lumina in jurul miscarii naturale a pamantului, ce-au dus la iarasi credinta, in vorbe simple de oameni ce-au vrut sa rupa tirania instinctelor barbare, pe care le avem si acum.
Nici macar nu trebuie sa iubesti, ori sa fii constrans de legi ca sa fii om, ci doar sa te folosesti de putinul acumulat in milenii de experienta.
Experienta n-are nevoie de credinta, care poate murdari oribilul mai mult decat este! Durerea ne-nvata si nu-i dreapta, ori pura. E simplul lung drum al intelegerii fiintei noastre.
Cedinta e buna intr-un cadru restrans, pentru cativa „alesi”, dar cand otraveste cea ce nu era de otravit, o lume nevinovata, devine genocid, ba chiar masacru in ceea ce priveste gandirea.
Nimic in demersul lumii, nu se bazeaza pe credinta; o lume violenta, dar echilibrata. Noi omoram in numele acesteia si innebunim fara o farama de dumnezeire, in ceea ce am numit creatia, pentru ca nu o intelegem. Putinul creier ne transforma in asasini fanatici in numele unei idei; suntem patetici!
Mai bine iepure sfartecat de ghepard, decat vrabiuta cu putin creier, omorand elefanti de dragul unor oase!