…Cred ca o picatura de apa a uitat sa-mi cristalizeze ochii. Undeva intr-o suspensie infinita, pe-un taram intermediar vietii si mortii, din timpul indepartatei mele copilarii. … Vrei sa poti…
… Am uitat sa-mi doresc ceva in copilarie; ce oare? Ma doare! Vreau sa-mi doresc ceea ce-as fi dorit atunci si nu pot.
Nu pot fi frunza uitata de sine in cadere, care atingand usor pamantul, saruta scurta sa viata cu un graunte de nisip mai etern ca pamantul.
Nu pot fi picatura de ploaie aruncata de vant pe creanga vreunui copac, luandu-i forma fara s-o doara.
Eu nu sunt tarmul ce luneca spre val, topindu-se sub masa violenta a apei, cu nepasarea fortei gravitationale, care nu stie ce e si ce face.
Nu pot fi norul plimbaret, mereu in alt loc, la fel ca-n cel dintaiul.
Lumina ochilor mei, e a altuia si-n trupul meu doare; cand se izbeste de pietre, de soare, de ploaie, de-ntuneric, de oameni…
Ma doare lumina ce-o vad, visez si cladesc in jurul meu.
Pruncul de ieri, azi doare prin lumina mintii tale. Il poti vedea cum primii pasi si-i incearca, cum vine eteral spre tine; te poti observa zguduit de tine, pruncul, vechi embrion, etern nimic.
Si daca-i dam mana pruncului si ne-o strange, el o face? O inchipuire mortala, un film frumos si-o amagire lenta a propriei tale existente, pe care o plangi atat de mult in spatele unui „tine” scos in lume sa joace piesa viitorului lui tragic. Si atunci, o fericire lasa iti cuprinde trupul, te mareste si te cotropeste, caci mana pe care o doresti, nu poate decat sa-ti urateasca faptura mica si chinuita.
Si cand pruncul e vis, iar tu aievea murdar cladit pe visul ce-ti imbroboneaza fruntea complice,…la moartea unui prunc de-al tau, la transformarea lui in filme de scurt metraj, invocarea lui e-o boala a mintii tale, sau tu esti o invocare a pruncului mereu in pericol?