Un gând înapoia fiecărui fir de iarbă: verde. Cel mai bine să mă ascund ieșind la iveală... mă cauți numai în furtunile din care am plecat.
Norul acela te apăsa atât de strâns chiar în locul de unde îți lipseam o coastă, încât am ridicat o mână și am început să chem fulgerele. Urzeam nevăzut zile întregi într-o singură clipă, adunam la repezeală galbenul și albastrul din poză, ți le aduceam zălog pe piele.
Trupurile noastre cădeau înspre vara adunată la orizont, cineva inventase cărări în iarbă prin care degetele ne călăuzeau picături de ploaie.

Își prinseseră vârfuri de iarbă în păr și așteptau, la înălțimea tunetului, nemurirea.