Încă mă identific cu forma
și încă îmi plâng de mila de a fi judecata după glos
Și ne înțeleasă...

Mă simt captivă într-un fel de no man’s land,
unde îmi observ umanitatea limitată,
dar nu pot trece dincolo de ea.

Nu sunt nici un cal liber,
nici un măgar care ține strâns capul între urechi
și privește doar pe unde pășește.

AÈ™ fugi pe dealuri,
dând sălbatic din copitele
pe care le-am ținut la spate toată viața,
departe de suferința
pe care mi-o provoc singură,
crezându-i pe oameni
care se luptă și ei
cu propriii lor măgari.

Și aș sta și la căruță,
dacă ar fi reversibil acest proces.

Dar alerg
și cad în nas aici,
între lumi
în care nu îmi găsesc încă locul.

Aștept fulgerul conștiinței - trezirea,
sau AVC-ul reintrării în vis.