Pe măsură ce-am suit, mai mult lumile-au sclipit!
iar de Îngerii sunt juni, tot urcând dai de străbuni.
Și lumina e mai tare, depășind mereu hotare.
Chiar și eu mă luminam, cât mai mult mă înălțam.

Doar că ea ți se arată, dacă ființa ți-e curată,
dacă de pe când trăiai, în credință insistai,
în iubire către semeni și-nspre Tatăl, de asemeni
ori dacă umblai pe jos, însoțit fiind de Hristos
căci lumina este-n Ei!... De nu-i știi, de un' s-o iei!?...

Sfinții, pe-acolo drepți... cu cât urci, mai înțelepți!
mai sublimi în anvergură, surclasând vechea postură
totul fiind cu un afect, tot mai cald, fără defect!
simpatia cea plăpândă, devenind iubire sfântă!...

Am umblat ș-am tot urcat, și pe-acolo, ne-ncetat
până să ajung în culme, ghidat fiind pe multe urme
de înalții-n Ceruri Domni, mult slăviți printre Eoni
care au sădit în mine, tot ce-aveau mai drept în sine...

Și mă iată, arătos; eu!... doar spirit făr' de os
mulțumit de cum eram; cât de falnic străluceam!
tot privind spre-n jos, atent, cu un aer de-nțelept
și gândind chiar că-i firesc! să mă mai și odihnesc
după-atâta tevatură, pentru-a radia-n postură...

O voce mai languroasă, îmi șoptea că sunt acasă,
că așa cum sunt acum, nu am fost nicicând pe drum
și că este doar al meu! meritul de-a fi un zeu!
iar cu cât o ascultam, alte și-altele le-aflam
în imagini unse bine, care mă-mplineau în sine...

Dând cu ochii roată-n jur, nimic nu avea cusur.
Totul într-un grai molcom, ce te îmbia la somn.

O căldură cât să fie!... nici prea tare, nici lălâie
purtată de-un vânticel, fâlfâit de porumbel...

Cât priveai, câmpuri cu flori; ce miresme! ce culori!
iar o muzică sublimă, unduind doar în surdină,
ce în fapt erau cuvinte; verbe, de prin fețe sfinte!
te-ndemna, mai abitir! să te-ntinzi precum un fir,
iar pe-alocuri, mai vibrau, suflete ce moțăiau...

N-am curmat la somn visând, c-altu-apare, radiind!
care, de-l priveam mai bine, parcă-avea ceva din mine!
Mă rog, ideea cam inversată; eu din el parcă bucată...

Îmi zâmbea cu simpatie, dar ceva părea să fie!
căci și vocea cea mieroasă, s-a răstit puțin țâfnoasă:

Ăsta vrea să te gonească!... Lasă-l singur să vorbească!
Nu te lua după ce spune, căci e pus pe-nșelăciune!
Vremea ți-e de tolăneală, nu... să-auzi sporovăială
doar că-n mine simțeam ghes, să-l ascult cu interes
așa că... cu-nchinăciune, stau să-aud ce are-a spune.

Și-ncepu zicând că-s el, dar cu mult mai mititel!
Că mai sunt și-alții ca mine; și-mi arată o mulțime
toți înșiruiți, privind, înspre mine, dar vădind
o stare de întristare, ce era cu-atât mai mare
pe cât erau așezați, mai spre coadă, 'ndepărtați
și că toți suntem ai lui, ca fiind membrii-ai clanului
fiecare având măsură, înșirați pe-o partitură

următorului fiind bază și acel ce-l acordează
pentru ca apoi, în cor, prin efort izbăvitor
să îl ridicăm în slavă, pe ultimul, cel de ispravă
care va fi permanent, precum el, pe firmament
dânsul fiind chiar dirijorul, cel care îndrumă corul!
conștiența lui fiind dată, pentru toți luați laolaltă.

Noi doar ne-am născut în el, prin cunoaștere și țel
neștiind prea multe-acum; cine-am fi ș-al nostru drum.
Cu cât ne-nșirăm în timp, ne-ndreptăm spre al său chip,
chip ce va urma să urce; peste firea lui s-o-apuce!...

Cum ziceam, de uiți în spate, îmi reia cu bunătate
o să vezi fețe tăcute, ce acum te poartă-n frunte.
Tu pe ei îi moștenești! nu părinții-ți pământești!

Ei dictează-ereditatea! Nu corpul și identitatea!
Toate darurile-ți vin, de la ei, prin al lor chin!
nu de la acei din carne sau de la străbuni cu coarne.
Calitățile din trup, merite-s din al lor grup!

Părinții și ceilalți din jur, ce pe jos v-au dat contur
sunt și ei tot ființe vii, din alt „Eu”, însă, copii!
legătura de factură, fiind numai o conjunctură...

Cu toții sunteți ai mei, drept efect al cauzei.
Eu mă voi reîncarna!... Eu! prin conștiența mea.
Voi sunteți doar episoade, în trăirile-mi formate,
câte-o conștiență-n mine; eu fiind mult mai mult în sine!

Singur eu sunt prototipul, cel care va da motivul
celor ce o viață-ndură, să se-ncheie-ntr-o făptură
pe care să o strunească, spre lumina mea cerească.

Eu sunt spirit și-s etern; voi!... doar sufletul peren.
Suflete de karmă-aprinse și în roata vieții prinse.

Din voi toți, luați la un loc, va să-apară alt soroc
ce vă va purta-n noi lumi, ce acum vă par minuni,
iară eu... eliberat, de corvoadă și contract
voi intra pe altă poartă, însoțit de a mea soartă!

Totuși vor mai fi Eoni!... pân' n-o-ți mai fi epigoni
și-încă o să apară alții, ce vă vor spori talanții
până ne vom despărți și doar ne vom pomeni,
când și voi, restrânși ca număr, veți purta sarcini pe umăr...

Profeții îmi pot permite, căci proiectul de sorginte
deja este încheiat, de la start până la cap.
Ce pe-aici este manoperă, e doar punerea în operă,
înălțarea înspre ființă, a proiectului de referință...

Tu fiind ultimul din șir, decât ei... mai abitir!
ai urmat desăvârșirea, ce și lor le-a fost menirea
nefiind, însă-acel din urmă, ce încheie lunga turmă
căci nici tu în a ta viață, n-ai ajuns la a mea față
ca să poți rămâne sus, de lumina mea pătruns.

Prin urmare... cu onor, îți mai cer încă un spor...

El adică-mi propunea, să renunț la starea mea,
să cobor iarăși pe Lună, pentru a lucra-mpreună,
să-așezăm cloșca pe ouă, să croim o ființă nouă
pe care s-o urmăresc, încercând s-o și strunesc!

având ea destin format, din ce-n viață-am abordat
fiindu-mi și mie-n folos, să mai cresc privind în jos
și cumva-i și-o datorie; trăgându-mi ponosul mie
viața mea pe jos avută, semidreaptă fiind și scundă.

Astfel că, acel ce vine, să ajungă peste mine!
poate chiar acel martir, ce-ntregește lungul șir
de va duce la-mplinire, tot ce-i trecem în psaltire
și cu ajutor, desigur! dacă-l vom simți nesigur...

Apoi, mai pe ocolite, mi-a tras și un șut în vintre
nu cumva să nu pricep, că e musai să mă-aplec
și că vorbele-i, povețe, au fost doar de politețe.

Tihna-ți vine, generală, după ce el va să moară.
De atunci și până-apoi, poți să dormi, căci n-ai nevoi!
O să te trezesc în mine, când ziua de plată-ți vine,
când Pământul tare, fizic, va urca în metafizic
căci atunci te-or cântări, să vadă de poți sui!

Dacă faci cum îți spun eu, o să mai slăbești din greu!
și cu-o vorbă, poate bună! o să te strecori prin strună
acum fiind cam durdului; deși... tu te vezi nurliu...

Ș-a mai zis de argumente. Arătam, zicea, cam verde!
Nu eram prea bine copt, pe aici să fiu mai prompt,
iar prin faptele nedrese, am lăsat urme neșterse
care mai pot fi spălate, de acel ce-mi vine-n spate...

Cică-avea și un program; din cel nou să scoatem neam!
însă nu-i putea da curs, fără un convingător răspuns.
Ca atare, chiar mă roagă, să-l ajut în astă treabă
și chiar m-a asigurat, că-mi va fi îndatorat...

Am rămas ca la spițer, ascultând ce dă din el.
Altă muncă!? Altă plată!?... Și-ncă-o dată judecată!?

Eu credeam că totu-i gata! C-am sfârșit cu ce-a fost plata!
că așa cum sunt acum, fiind produsul cel mai bun
o să urc fără de stres, spre mai bine-n Univers.

Dară iată ce aud!... că-s prea slab și chiar prea crud
pentru ceea ce urmează, într-o mai înaltă fază...

Dar cică nu-mi dă el vânt! de pe-aici, de unde sunt
eu fiind cel ce-ntinde coarda, până unde-mi vine soarta.
Hotărârea-mi aparține; cum cred eu că e mai bine
doar că el, îmi recomandă... cele spuse, laolaltă...

Ăsta chiar m-a pus pe jar; mă priveam cum îmi apar.
M-a schițat cu-atâta sârg, într-o meclă de nătâng
că-mi pierii pe loc beția, liniștea și fudulia
dezumflându-mă cu-ncetul, rămânând doar cu afetul...

N-oi fi eu, hai! cel mai bun, dar să-ncep iar să m-adun!
chiar acum când am aflat, cine sunt cu-adevărat
și speram bine să-mi fie, din prezent până-n vecie!?

Și-asta-ar fi cum ar mai fi, dar iar judecat să fii!?
Să mai trec prin încă-o plată, poate chiar mai variată?...

Dar nu stam nici mulțumit, sfinții sori fiind la privit,
iară cel de m-a-ndemnat și el fain s-a prezentat...

Mai gândeam că pot ajunge cum sunt ei, de mă voi duce.
Altfel voi stagna-n pitic, cu un rang de mai nimic,
un ceva printre toți proștii, căscând gura către monștri.

Iar asta până în vamă!... când Pământul se destramă!
căci ce-o fi să fie după, Dumnezeu doar de m-ajută
să nu pierd pasul din mers, cu ce-i bun în Univers,
să rămân vreun prostănac, de acum și până-n veac.

Dar pot oare pune bază, doar pe soarta ce urmează,
pe mila Domnului de sus, fiind eu doar umil produs
fără de-a contribui, la propriile-mi pirostrii?...

Îmi mai apărea prin minte, Rotilă, cu-ale lui cuvinte:
...„de aspiri spre trepte-nalte, te întorci prin ele toate”...
Asta-a vrut atunci să spună, când mă alerga pe strună?...
Cred că și el se grăbea, tocmai înspre-așa ceva!...

Și-uite-așa stăteam pe gânduri, înclinându-mă-ntre vânturi.
Baaa... uitându-mă în vale, unde-i rost de promovare,
baaa... privind cu ochii moi, spre grădina dinapoi...

Am mai stat, m-am scotocit, dar deja eram chitit.

Diferența fiind prea mare, nu vedeam altă urmare
iar să-aștept la mila Lui, gestul îmi părea cam șui
căci nici merite-n lumină, nu aveam să mă susțină
așa că... uit judecata și constrâns, de drum sunt gata

și fără să mă mai dreg, mă înclin și iată, plec
renunțând, nu făr' de jale, la grădina cu odoare.