Ș-am lăsat în urmă Luna, îmboldindu-mă întruna,
aștrii să-i parcurg pe rând, să-nțeleg deci cine sunt!...

Amintiri nu mai aveam; prin afecte doar priveam
drumul fiindu-mi presărat, de tot ceea ce-am uitat...

Licăreau, totuși, prin mine, inspirații mult sublime!
viețuite pe Pământ, când cugetu-mi mai lua avânt
și prin care-am fost legat, de ce-n slăvi am înălțat
prin rugi și devoțiune, prin rituri și afecțiune...

Întâlneam pe drumuri fapte, ca fiind propriile-mi acte
gândite și chibzuite... iar apoi și împlinite,
dar și de-alea, fără zală, făcute la nimereală.

Toate două fețe-aveau, ce spre mine lung scrutau.
Una exprima durere; alta scopuri; furii și putere.
Le zăream cum se opun, spre a mă opri din drum,
cum se agățau de mine,-n jale, milă și suspine.

Pe una chiar eu eram, pe când fapta-nfăptuiam,
cealaltă purta cu patimi, chipul umezit în lacrimi,
chip care cerea dreptate, pentru cele îndurate:
ochi și dinte pentru dinte, răzbunând dureri simțite...

De-ncercam să le-ocolesc, le zăream cum mă-ncolțesc!
Ochii de mi se-nchideau, mai tare în jur vedeau!
Nu aveam nimic a face, pentru-a fi lăsat în pace.
Chiar dacă de-afară-ți vin, știi că toate-ți aparțin!

Era ca și cum prin viață, gânduri negre te înhață
care nu-ncetau să crească,-n suferință sufletească.
Doar că-n traiul pe Pământ, chinu-i estompat de trup.
Pe sus, neavând el stare, zbuciumul e mult mai mare!

Se iveau nețărmurit!... în posturi de negândit
căci îmi apăreau cu fețe, în decor, drept suprafețe
neavând dimensiunea, ce-ar fi dat și profunzimea
diferind și cum pe jos, le-afectasem dușmănos.

Un traiect cu totu-aparte, l-aveau cei trimiși în moarte
prin luptele ce le-am purtat, cu cei ce ne-au violat.
Noi nu am purtat război, spre-a ne însuși zări noi.

Cei tăiați din rădăcini... și n-au fost deloc puțini!
erau dintre cei ce-au vrut, să ne-njungie în gât!
să ne fure ce-i al nostru, îmbuibându-și sieși rostu'.

Nicio vină n-am purtat!... Noi și eu ne-am apărat!...

Cu rândul mi-au ieșit 'nainte, pocăiți, cu brațe-ntinse
rugându-mă să-i iert pe toți, asumându-și c-au fost hoți
și că moartea îndurată, a fost într-o luptă dreaptă
căci, dacă-ar fi fost în stare, nici ei nu aveau cruțare.

Însă, trebuie să spun: gându-i totuși de păgân
căci mai sus, am înțeles, cât el este de pervers
înțelept fiind să te-apleci, chiar de viața ți-o dezlegi
căci în starea-universală, supunerea e triumfală.

Viața trebuie urmată, cu încredere în soartă
căci ce-acolo-ți este dat, nu poate fi încurcat.
Este ca și cum în curs, urmezi foaia de parcurs.
Reacții, altora dăunătoare, clădesc karma viitoare...

Și-ncă mulți ce mi-au greșit, să îi iert, rugau smerit
dintre cei ce-au decedat, pân' să fiu eu, destrupat
mai puțin cei ce din viață! mi-au reapărut în față
cerându-mi spășiți iertare, pentru daune moral
ori chiar s-au recompensat, de-n alt mod m-au afectat.

Și eu am făcut la fel, căci greșit-am mai mereu,
iar această iertăciune, nu-i căci cineva-ți impune!
ci-i pentru c-ai priceput, nedreptatea ce-ai făcut!
suferința ce-ai produs-o, pe când fapta ai comis-o
sau sub altă formă dată,-a fost durerea generată...

În turme iveau turbate, vietățile vânate
sau pe care le-am lovit, ori pripit, ori chiar voit!
Spaimele în piept simțite; hăituite și-ncolțite
și a morții agonie, le trăiam, fiind date mie!

Noi credem că animalu'... e precum șaua și calu'.
Suferința-i e la fel; spaima zace chiar și-n el!
Ce nu poate să simțească, e durerea sufletească.
Doar senzația de bine,-l face guduros cu orișicine.

Și o muscă de-ai călcat! îți simți pasul apăsat.
Și o plantă ce ai smuls-o, din pământ și nu ai tuns-o
o simți, ca și cum din chică, silnic părul îți tot pică...

Le mai linișteam cu ruga (nu puteai scăpa cu fuga!)
de a mă ierta cu toate, pentru răni și pentru moarte
promițând că-n altă viață, le voi proteja ca rasă
căci toate, văzute-n jur, nu aveau propriul contur.

Cumva, dintr-un suflet-grup, se iveau neîntrerupt
având forme schimbătoare; diferind și prin vigoare,

iar promisiunile făcute, nu mureau... ca neștiute!
Erau frate, puse-acolo! pentru-a le căra dincolo
precum înclinații-n ființă, susținute prin voință...

Niciun gest nu-i pe degeaba și nici nu impune graba.
Toate-și au un rost precis, derulându-se concis
fără drumuri de întors... sau... ceva injurios...

Și pe-aici există case; mărețe sau dărăpănoase
cu etaje și subsoluri, unde sufletele-n stoluri
viețuiau în suferință, dar toate cu bună știință!
pricepând că nu e boală! ci-i chiar slava care spală
înălbindu-le ființarea, spre-a-și continua urcarea.

Dar și-n stări mai elevate! multe altele-s cazate
funcție de cum prin viață, morala le-a fost povață,
după cum ar fi optat, înspre bine sau păcat
când ceva le-a stat în cale; semeni, plante; animale,

dar... și nu în ultim rând, toate astea, sugerând
și credința cea purtată, întru Zei, Hristos și Tată...

Tot acuma-am mai aflat, rostul somnului din pat.
De în el dormeam buștean, în fapt eu mă judecam!
pentru ziua ce-a trecut, cu greșeli ce am făcut,
iar în corp se întregeau, forțele ce-n zi sleiau.

Dar nu eu, cel adormit, eram ăl nemulțumit!
ci acela de mai pe sus, care să mă nasc m-a pus.
Eul ăla... neștiut... cel din care-am coborât,
care m-a-ndrumat spre viață, rămânând sus, ca povață,
iar de-acolo tot pândea, cum lucra morala mea!

Ăla... de se zice... cu emfază, cum că se reîncarnează.

Și tot el, așa-am aflat, de-a mea soartă vinovat
tot așa cum eu, ce sunt, o voi da pe-alta, la rând
și cumva răspunzător, să mă mâie mai cu spor,
să urmez drumul prescris; să nu sar din ce-am promis!...

Faptele de care zic, se-nșirau într-un tipic
având toate înțelesuri, despicate-n multe sensuri
ce acuma-mi apăreau, în valoarea ce-o purtau
pentru mine, pentru-advers, pentru-ntregul Univers.

Le priveam, le tălmăceam, până ce le deslușeam
ca apoi să aflu-n mine, stări de rău, mai rar de bine
și-o dorință, ce ardea, înspre-a le răscumpăra.
Doar atunci, cu ajutor, făceam pasul următor...

Pas cu pas am tot suit, până ce le-am isprăvit,
iar atunci... surpriză mare!... Eram eu, în altă stare!
Tot ce-n suflet am nutrit, era-n juru-mi plămădit,
iar ce-n jur am tot schimbat, eram... cel adevărat!...

Nu privi ca lemnu-n curcă! Știu că mintea ți se-ncurcă!
Pe aici totu-i pe dos, dar nu-n sens de fund întors!
Ce pe jos urzeai în tine, în Cer stă-n împrejurime.
Ură, bucurii, necazuri... devin vânturi, flori; talazuri.

Chiar ș-organele interne, îți apar cumva, alterne
căci le vezi plutind pe-afară, într-o viziunea clară!
iar sistemul planetar, ce pe cer roia plenar
îl vei regăsi drept grup, în ce-aicea-ți este trup...

Ce altora ai provocat, printr-un gest necugetat!
suferințele iscate, prin purtări necontrolate!
pe aici le duci în tine, să constați de-ți este bine!

Nu e cale-așa de clară! să-nțelegi ce-i o greșeală.
Nu e ordine mai dreaptă! să pricepi ce este-o soartă...

Sufletul, eliberat, va tot crește ne-ncetat
cuprinzând în al său tot, spațiul cosmic, ca un glob
care este la comun, pentru toți cu-același drum,
dar și cu acei mai mari, pe acolo suverani.

Diferența-n... buletine o dă conștiența-n sine
la care ajungi lucrând, doar în viață, pe Pământ.
Odată ce ai murit, totul este înlemnit
la nivelu-abandonat, când pragul l-ai traversat.

Creșterea care e spusă, nu este deloc impusă!
căci sfera se tot dilată... da-ntr-o limită ce-i dată
funcție fiind de-o uitare, a dorințelor materiale
și de cât spirit prin duh, strâns-ai în al vieții balamuc...

Prima sferă ce-i atinsă, peste Lună e extinsă!
fenomen ce e notoriu, traversând prin Purgatoriu
ca apoi să ia amploare, funcție de fiecare.

De pe la Mercur, încolo, intri-n Raiul lui Apollo.
El este al doilea astru, ce cuprins este-n cadastru.

Venus îl urmează-n rit, pentru cel cu mai mult spirit,
Soarele și el, la rând, traversat este-n curând.
Apoi Marte, Jupiter... înșirate-s prin mister
ultimul urmând să fie, Saturn... cu a sa mărie.

Dar cum spun, drumul tot urcă, doar de cari spirit în cârcă,
doar dacă în viața dată, l-ai tot strâns prin gând și faptă...

Ca apoi, invers, spre Lună, sufletul iar se adună!
astfel că, cu cât coboară, totul se comprimă-n scară
incluzând o chintesență; un germene cu o potență
dată de ce-a fost cules, pe drumul parcurs invers,
roade care-au fost cu dare, în drumul de la urcare
prin relația biunivocă, dintre duh și Sfinții-n vogă.

Acest germene născut, ce nu-i sufletul trecut!
conținând corpul eteric ș-al senzației... generic,
o să-și întregească grupul, cu ce-n mamă este trupul
(metaforic, dar cu risc, e ce-aduce barza-n plisc),
integrarea fiind totală, la maturitatea funcțională.

Din această unitate... se va naște-o entitate
ce-i legată-n panoramă, de trecuta, printr-o karmă!
care-și are bază-n tot, din ce a primit prin corp
luat, însă, precum treime, pe întreaga-i profunzime

căci în fiecare dintre părți, sunt deschise alte porți
manifeste, ca reper, în instincte, fire... caracter
prin care omul e-ndrumat, de pe unde a plecat
în ce fel să se-adapteze, la ce mediu-i pune spețe
pân' sa înțeleagă lumea, cu gândul și cu rațiunea...

Dacă am pornit spășit, din starea-n care am murit
am ajuns, mustind de vlagă, băiețelul de o șchioapă
tot parcursul fiind pe dos, de la moarte până jos,
iar ce întâlneam în mers, țineau toate același sens.

Faptele ce-s judecate, sunt până-n maturitate!
rațiunea fiind a mea, după vârsta asta,-abia.

Ș-asta nu doar pentru mine; valabil pentru oricine!
iar ca timp, m-au bântuit, cât în viață am dormit
căci în somn, cum mai ziceam, prima judecată-aveam
care-mi arăta necazu'... și sfatul de-a suci macazu'.

Chiar de nu l-aveam în minte, la trezie fiindu-mi pilde
ce primeam ca îndrumări, lucrau prin diverse stări
în diurnul meu prezent, urcând din subconștient...

Mi-a fost dat mult mai târziu, să-nțeleg cursul în viu.
Timpul poate fi parcurs, nu numai în sensul dus.

El se scurge și pe dos, de cum e firesc pe jos
pentru a te-ntoarce-n cel, ce ți-a fost primar model
cu ce-n viață-ai izbutit, să ridici spre-al său zenit
compensând o diferență, ce doar timpu-i dă esență.
Ca și cum ai fi plecat, de o zi, nu de un veac!

Este ca și cum ai face, drumul dus, dar și încoace!
La dus el se derulează; la întoarcere iar se rulează.
Timpul cel de jos dispare,-ntr-ale susului mosoare
rămânând doar diferența, ce ne-a măsurat absența
care este temporală, cât o zi spirituală.

Pe la noi de e s-o treci, în ani sunt cam șaptezeci
și ca medie-ți arată, viața ce ți-e programată...

Când parcurgi calea invers, ești în corpul-univers.
Trupu-astral, purtat în viață, el la rându-i se dezmață!
pân' să-ajungă-n chiu și vai, la vama ce dă-nspre Rai
unde te prezinți ca nud, fiind doar sufletul născut
de la naștere la moarte, după cât ai dat din coate
compus fiind, esențial, din ce-ai strâns spiritual.

Dacă trupul e puriu, la moartea omului târziu,
în lumea spirituală, sufletul intră pe oală
fiind acolo nou născut, din trupescul ce-i pierdut.
Ce va trece de vămaș, este-un suflet-copilaș.

De aici îndemnul vine: pruncii să vină la Mine”...

La fel este mult scurtată, diferența, ca durată
dintre ce a fost Creat, prin Sisteme-apoi purtat
și manifestarea împlinită, ce în Tată-i reprimită
când Fiul rătăcitor, se re-ntoarce la Izvor.

Aici, iar de socotim, ziua dată în Divin
nici ea nu se potrivește, cu ceea ce-n spirit crește...

Chestia e cu dichis, fiind văzută mai precis
și în faptul că spre-n sus, timpul piere pe parcurs.

Trebuie-nțeles cu slavă: timpul curge-ntr-o enclavă
dată lumilor mai nou create, rupte de eternitate!
fiind în ea dat să ajungi, doar de-ai respectat porunci,
doar dacă prin atitudine, le-ai cuprins în amplitudine...

Însă-i și o continuitate, între viețile-ntrupate.
Sufletele care-apar, dintru Eul... general
(ăla de se re-ncarnează, ca o conștiența trează),
fiecare-și poartă anii, după cât a primit danii
de la-acel înaintaș, căruia i-a fost urmaș.

Deci putem vorbi pe ture și de suflete mature!
după câte încarnări, are-un Eu mai jos, pe scări
sau de cât, în fiecare, trăirile n-au fost sumare...

Transformări mereu simțeam, pe măsură ce suiam,
iar când toată judecata, pot spune că a fost gata
forma ce-o aveam pierise, din ea multe fiindu-mi stinse,
dar ca suflet mai curat; apt de-a fi mai sus purtat...

Și gândind acum la toate, iată că i-am dat dreptate
Îngerului ce-mi spunea, cum că alta-i ființa mea!
În urmă de făceam saltu', cel din viață era altu'!
De priveam la el deplin, îmi era complet străin!...

Și-uite-așa, remaniat, am pășit spre-acel regat
care el! ar fi pe bune, Raiul cel descris prin rune...

Și pe-acolo este trudă, doar că liniștea abundă.
Nu mai este supărare, suferință și-ncordare.

Acolo umbli printre Zei, conlucrând direct cu ei
pentru a te ridica... tot mai mult, în firea ta
înălțându-te mereu, prin lumile lui Dumnezeu,
dar și-n scopul de-a zidi, arhetipurile vii
ale viitoarei ființe, în structură și-n tendințe...

Oamenii și ei prin cale, toți vor fi cu bunăstare
căci nimeni nu va să urce, de răului nu-i pune cruce.
Dar de nu rămâne-n loc, un ceva, cu bun soroc
drumurile-or fi purtate, prin doline-ntunecate...

Tu, cel ce citești de față, care încă ești în viață
încearcă să te căiești, să te pleci, să te smerești,
învață ce-i compasiunea, jertfa, mila;-nchinăciunea
căci accesul, spre mai sus, doar prin ele-i predispus!

Doamne ajută!