După cursa-n casa morții, iată-mă-s în fața porții!
unde Îngerii roiau și cu noi ăștia, vorbeau...

Decorul mai luminat; un amurg mai, aninat,
între-o noapte ce-i cu lună și o zi cu nori ce tună.

Sfinții, cu a lor prezență, ieșeau toți în evidență,
fiind ei foarte arătoși și extrem de luminoși!
strălucind mult în contur, fără-a radia-mprejur...

Totul se-ntâmpla ca-n vamă... Iată, unu' mă și cheamă!
Mă știa și după nume, având chiar și chef de glume!

Eu, prin câte am trecut, eram doar un mort ciufut,
cu spaimă în urmă dus, către calea ce-am parcurs
și cu grija, ce mă prinde, pentru ce-o fi mai 'nainte...

Și m-a luat el de o parte, și cu vorba pe departe,
să-mi explice că mort sunt și să-mi intre bine-n gând!
căci acum nu aș mai fi, cel ce-am fost printre cei vii
și să uit, drept ca urmare, a Pământului rumoare,
ca apoi, să mă aplec, înspre-al vieții curs întreg,
iar în urmă, cercetând, să-nțeleg și cine sunt!...

Uite că și Sfântu-mi spune, că altul aș fi, anume!
Mă miram în sinea mea, despre vorba ăstora,
căci Povață, înainte, o zicea cu-alte cuvinte.
Ce-or fi vrând oare să spună!?... Nu părea a fi o glumă...

Ce-o mai fi să fie după, de la sine o să curgă,
aud iarăși, înnodând, firul vorbelor în gând.

N-o să fiu abandonat, pe traseu, neînțărcat,
căci și alții vor mai fi, ce pe drum mă vor școli,
pentru ca, într-un final, să devin, spirit banal...

Și așa, tot ascultând, parcă mai bătea un vânt,
care-mi mai usca sudoare, ce îmi șiroia spinarea,
însă nu chiar într-atât, să-mi înghit nodul din gât
și să fiu, în noua stare, cum aș fi într-o plimbare
sau la cheful cel mai mic, invitat de vreun amic...

Între timp, alt Sfânt îl strigă și mă părăsește-n pripă,
dând fuga spre poarta mare; țipete pe la intrare!
nu toți fiind lăsați să intre, primind unii ș-alte ținte...

Tot priveam, singur rămas, curios și făr' de glas,
cumva și întors pe dos, dar gândind că-s norocos,
fiind primit fără de zarvă; căci un stop pus pe la poartă,
cum era de-anticipat, către Iad m-ar fi-ndreptat...

După pauza de-o clipă, Sfântu' vine iar să-mi zică
despre ce mai e pe-acolo, dar și ce e mai încolo,
despre omul efemer și-alte multe de prin Cer,
ba mai mari, ba mai mărunte, dar toate cică de frunte.

Dar și una, luată-n glumă, neștiind pe-atunci că-i bună.

Cică n-am murit ca prostu', căci săgeata-și avea rostu',
îndrumând-o personal! să-mi cadă în cap, frontal,
el nefiind răuvoitor, ci chiar înger păzitor
și-obligat era, prin lege, de soartă să mă dezlege,
iară cel de-a tras săgeata, și-a făcut cu mine plata,
așa că, să nu-i port pică; fapta nu mi-a fost potrivnică...

Mă uitam spre el, pieziș... Râdea Sfântul, pe furiș!
Uite, zice,-o cărțulie, să pricepi ce-un om nu știe!
Binele și răul sunt, altfel! decât pe Pământ.
Citind poate-o să-nțelegi, de ce parte să te-apleci...

În turnir doi bani nu faci, de n-ai arme să ataci,
iar în luptă,-ntr-un război, ești o victimă de soi.
Fără-o lance, în duel, iscusința-i doar la el!
Ce să mai vorbim de scut; nu îl ai, ești la trecut.

Deci acum mai bine tac și cu asta să mă împac.
Nu tu cal, nu tu o spadă... eh! nici n-avea cin' să mă vadă
și nici rost n-ar fi, gândeam, să mă iau cu ăști, de-alt neam,
mai ales că tot aud, că nu sunt nici cine sunt!...

Așa că, poate-i mai bine, să îmi văd întâi de mine,
să mă știu cu-adevărat... sau, oi ști, da-s bulversat!?...

Oricum, Sfântu-mi zice gata și-mi arată iarăși poarta.
Alta, însă, spre în sus, spre un drum cu nou parcurs
și un loc, zicea tot el, unde să-mi revin nițel,
stând cumva ca la priveghi, să-mi revăd faptele vechi...

Ș-am plecat, mai mult gonit, cu cartea, primită ghid,
ca să ies pe noua poartă, făr' habar de ce m-așteaptă!...

Pe o piatră, mai prin dos, mă așez, zic, cu folos,
așteptând cumva s-apară, viața de odinioară,
s-o contemplu ca-nțeleptu' și-n tăcere să-i văd trendu'
și pe mine-a mă-nțelege; cum și care-i a mea lege!

M-a cuprins și-o nostalgie, după viața mea cea vie
și cumva, cu interes, mă gândeam că-ar fi un mers
în care să mi se-arate, locurile dragi, lăsate,
cu tot ce am viețuit și cu ce am îndrăgit.

Doar că până în urmare, a fost mare tulburare!
căci în jurul meu plutea, toată existența mea!...
Și plutea! adică-n apă! eu fiind cel care-o adapă,
căci torentul, cel urât, chiar din mine-a izvorât!...

Un șuvoi cu scene vii, în imagini străvezii,
ce în juru-mi se roteau și traiul mi-l derulau.

În vâltoarea-așa iscată, erau toate laolaltă,
eu cumva, în centru dus, fără voie-apoi, ajuns,
dând din mâini și din picioare, cu ceva înfricoșare,
undeva... pe un alt mal, aflat el mai prin aval,

unde parcă, iarăși stam! și din nou viața-mi priveam,
dar de-acum scene-ordonate; în imagini succedate,
cu intenții zugrăvite, exact cum au fost trăite,
rare și-n mărinimie, începând cu-a mea pruncie...

Iute sufletul l-am tras; apa-mi mai curgea pe nas,
iar prin minte mi-a venit, că-ar fi Styxul, împuțit,
pentru că-mi rămase-n gură, gustul greu de clocitură,
iar acum și-n fundul gol, totul îmi puțea-a nămol.

Dar ceva mă înștiința, răsunând în sinea mea,
că apa n-ar fi murdară, de viața-mi era mai clară!
de eram, poate un sfânt ori un credincios cu-avânt.

Putoarea și îmbâcseala, mie-mi arătau valoarea,
iar vâltoarea-n jur iscată, fu chiar firea-mi agitată...

Dar aud voci, cu temei, că a fost parfum de tei!
comparând cu alți confrați, de rău mai înduplecați...

Sfântu', să îi zic de bine și-a bătut cred joc de mine,
cu-așezatul la priveghi, să-mi revăd faptele vechi
sau fu poate un moment, să citesc în carte,-atent!?...

Nu! căci totu-a fost în pripă; timp n-a fost nici cât o clipă,
chiar dacă pe-aicea zboară dânsu-n altă socoteală!
Hm!... Încă nu eram decis, ce și cum să cred, precis.

Dar nici bine n-am gândit, că un zvon s-a și ițit,
coborât de prin decor, într-o voce de tenor,
ce iar m-a făcut să-asud, pe cât eram eu de ud:

Ai grijă la ce gândești și la felul cum privești!
Pe aici totul se-aude, iar Erniile fac pânde
și în loc să primești venii, te trezești cu-afurisenii...

Dar curând devin mai calm și atent la ce vedeam,
după ce am rupt o frunză, goliciunea să-mi ascunză,
căci în toată tevatura, mi s-a dezgolit făptura!

Pudoare cam irosită; primprejur nicio ispită,
doar că ce am astupat, tare mult m-a derutat!
văzându-mă cu sexul dus, tocmai în polul opus!
dar presat cu privegheatu', am rămas doar cu miratu'...

Ochii mari mi s-au făcut, când toate le-am revăzut...
Un tablou cu-ntreaga viață, să-ți apară brusc în față!?
Cât am fost eu de-ntărit, privirile-mi s-au risipit,
iar inima, ce îmi lipsea, tare, tare se-ostenea!...

Cum timpul era-n scurtare, m-am grăbit la contemplare
și-am privit la cel ce-am fost, în imagini, cu un rost.

Rostul să-nțeleg era, ce m-a-mpins la fapta mea,
interese ce-am avut, în ce-am vrut și ce-am făcut,
toate-n minte evidente, dar în suflet, fără tente.