Fericiţi făcătorii de cărţi

“Şi nu există-n univers
Mai mare crimă
Decât la coada unui vers
Să pui o rîmă...”
G. Topârceanu

Acum când îţi scriu, din vecini se aude o melancolică melodie: “Trişti şi negri rămân norii / Toamna când pleacă cocorii...”, dar eu mă bucur de o clipă ieşită din zâmbetul lui Dumnezeu: pentru că având sub priviri volumul “Anthropotheos” al fostului meu camarad Dumitru Sava, aş dori să salut Poezia, cea de care ne agăţăm, în aceste vremuri tulburi, “ca un copil de poala mamei”:
“Cerească floare, alb-strălucită
Cu blând miros de Rai e Poezia
Sămânţa ei de îngeri e zvârlită...”
În “toamna” ta, “far solitar soarele pâlpâie obosit”, “pe turla bisericii cântă o cucuvea...”
Ştiu că fiecare volum de poezie apărut sporeşte mistetul existenţei, fiecare poezie din acest volum ultimeşte o licărire pentru un drum viitor, el confirmând ideea că poetul nu e atât un mânuitor de cuvinte, cât un mântuitor al lor. Poetul, se ştie, scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie. Nu stare de graţie ne dau versurile din acest recent volum?
“e nevoie de zi ca să vedem
că suntem toţi acolo acelaşi soare
e nevoie de noapte ca să aflăm
că fiecare suntem aici o lumânare...”
Eu, dragule, nu încerc să fac o interpretare critică a volumului dăruit, ci să te rog să primeşti această cântare de laudă şi mulţumire, exprimând sentimentul de mândrie că încă nasc poeţi în Dâmboviţa. Volumul este cu adevărat greu, greu de descifrat chiar şi pentru un iniţiat în poezie filozofică, filozofico-religioasă, încă o dată arătându-te dăruit şi hăruit... Interesat, curios am citit de câteva ori, poezie după poezie, stăpânit de un sentiment bine definit de un vers din “altfel”: “cum să explice toate astea biata minte de muritor...“
Versurile pe care le cultivi şi care m-au emoţionat şi m-au umplut de mândrie, mă îndeamnă să repet o constatare încă de la volumele de versuri anterioare: ce revoltă, la ce profunzime s-ar fi situat opera poetică dacă nu te risipeai, nu te cheltuiai cu producţii legate de cariera militară, ajungând “sisiful ce adun harnic hedonic / splendida urâţenie a fiecărei clipe”spre a mărturisi: “am obosit să tot fiu cruce / pe care zilnic să mă răstignesc...” N-ai grijă: “ cuvintele devin morminte în care sunt aşezate vieţile lor trecătoare”, ale poeţilor, aşa că nu va fi dificil să se-mplinească dorinţa testamentară: “să-adorm, să dorm în veci / înmormântat între cuvinte...”
Am trăit încântarea de a constata că volumul este un rafinat amestec de talent şi sensibilitate, chiar virtuozitate, încredere nelimitată în puterea Cuvântului şi a Frumosului. Doar spunea poetul de la Mărţişor: “Nicio jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe“. Un volum cu o poezie de idei şi de taină a ideilor, cum se zice în critică.
Citesc, citesc ( “Tot mai citesc măiastra-ţi carte / Deşi o ştiu pe dinafară...” – Vlahuţă despre Eminescu) şi “chitesc cu mintea mea cea proastă” (Creangă): cum s-a milostivit Dumnezeu ( “Tatăl cel bun al marii Poezii”) de tine punându-ţi pe umeri catifea, dar şi poveri, fiind atât de dăruit şi hăruit. Ştiu câtă trudă, câtă zbatere că versul care a plăcut cititorului l-a costat lacrimi pe autor, după spusele lui Boileau şi, ca în “Infernul” lui Dante, cerând ajutor: “O buze, o geniu ajutaţi-mi vrerea / Şi tu, o minte, care-ai scris şi crezi câte-ai văzut, aici să-ţi văd puterea!“
Şi ai creat fără hodină (!), fără somn, ai trudit şi ai făptuit opere grele, după cuvântul Apostolului “ Celui care lucruri grele caută, greu îi va veni!” Nu în puţine cuvinte, versuri, limbajul, aproape liturgic, crează elegii cu accente de psalm precum:
“La preacurat mormânt al tău
Măicuţa mea, iubire stinsă,
Stăteam din buze murmurând:
Dă-i, Doamne, odihnă necuprinsă”
Citesc şi zâmbesc unui gând: tatăl sau moş Dobre, văzând preocuparea pentru poezie, ar zice precum părintele lui Aricescu: “să fii rob ca iloţii lui Platon, pentru vreo secătură de poezie, vreo rimadă, în loc să cauţi să te faci boier mare...” Da, “Anthropotheos” este o carte valoroasă ( şi o carte valoroasă e ca o femeie care ştie să facă dragoste!), iar eu n-am făcut altceva decât, atingând claviatura unui cuvânt frumos, să sugerez că autorul s-a conformat celor trei condiţii prin care Bolintineanu credea că o poezie este perfectă: cu putere cugetată, cu adâncime simţită, cu eleganţă exprimată.
Reafirm sentimentul că m-am simţit mândru că un poet original, cu aplecăciune către ştiinţă şi cultură, doritor a fi şi altceva decât semenii săi de generaţie (primus inter pares) m-a fericit cu prietenia sa. Ştiu bine că am scris copilării şi banalităţi, dar cu teamă, dragoste credinţă şi adânc respect, aşa că păcatul de temeritate şi poftă de fală sper să-mi fie iertat. Singur, în sanctuarul sufletului meu, am stat de vorbă cu volumul cu care m-am delectat, fiecare pagină funcţionând ca o medelină a lui Proust: mi-a revigorat memoria, m-a trimis înapoi în timp, când comiteam crima de a înjgheba versuri către vreo Dulcinee...
Nu uităm (de la R.L. Stevenson citire!) că “fiecare carte este, în sensul cel mai intim, o scrisoare către prieteni”. Cunoscându-ţi modestia, parcă te aud: “N-am făcut mare lucru, doar am tras cu ochiul în caietele lui Dumnezeu şi am aşternut pe hârtie câte ceva din ce am furat de acolo”.
În încheiere, dragul meu martor al tinereţii târgoviştene, gândurile şi cuvintele au nins frumuseţi peste amintiri dragi... Te-am citit şi te citez – singurul mod declarativ de prietenie între vechi camarazi.
La bună vedere, neobosit ostaş, şi sub stindardul limbii române!

Gigi Stoica – VăleniMunteanul
decembrie 2025