Mi-a plăcut mereu să mă identific cu poezii, personaje fictive, melodii ori cu simple citate. Probabil că o fac inconștient, spre a mă autoconvinge că sunt și eu special și interesant, ca artiștii pe care îi idolatrizez atât de tare. De la o vreme însă, cred că o fac doar ca să simt, ca să traiesc, ca să-mi atribui câte putin din umanitatea altora.
Până de curând, citatul literar care-mi stătea mereu pe cap și de care mă simțeam atât de apropiat încât mă întrebam uneori dacă nu cumva chiar mie îmi aparține era ,,Sunt un om absurd’’. 4 cuvinte care au puterea colosală de a rezuma protagoniști precum Sărmanul Dionis sau, si mai explicativ, naratorii nuvelelor precum ,,Nopți albe’’ ori ,,Note din subterană’’. Însă, gândindu-mă la ce am să scriu astă noapte, am realizat că acele 4 cuvinte mi-au rămas mici, nu mă mai definesc, identitatea mea nu mai are loc in ele.
Eu nu sunt om. Nici nu știu dacă am fost vreodată. Poate că m-am născut uman, dar nu am știut cum să am grija de sufletul meu, așa că Dumnezeu l-a luat înapoi, iar pe mine m-a lăsat doar cu rațiune și conștiință –sunt sigur că mi-a lăsat rațiunea, căci am auzit cândva că cei ce-și pierd mințile devin suflet, cei ce-și pierd sufletul devin minte, iar cei ce le pierd pe ambele devin acceptați. Însă suflet nu pare c-aș avea iar acceptat cu siguranță nu sunt. Cel puțin nu eu, nu esența mea, nu oricare altă parte a mea decât masca-. Copiii mici învață prin a copia ceea ce văd in jur, așa că poate, cu ajutorul rațiunii mele, am tot copiat sufletele altora, până ce am ajuns la maturitatea necesară pentru a privi in mine și a vedea că al meu lipsește. Îmi plac ambele variante, in pofida tragediei lor neasemuite. Prima îmi dă speranță, mă face să-mi amintesc de o sclipire difuză pe care aș fi avut-o cândva în trecut, cândva inainte de schimbare, înainte de mine. Și, cum am rupt legăturile cu hades, cum m-am ținut departe de gazele otrăvitoare pentru suflet, poate că dumnezeu mi-l va da înapoi pe al meu, pe cel ce l-am avut cândva. Iar cea din urmă ipoteza e atât de seducatoare… unde este acel nebun ce nu ar sări și ar dansa de fericire la auzirea veștii că este, prin natura sa, cel mai liber corp uman de pe pământ? Cum să nu fiu vesel aflând că in timp voi deveni de-a pururea inuman, că mă voi detașa complet de problemele morale ce mă chinuie seară de seară, că singura mea datorie va fi să exist și să fac ce vreau, fără dumnezei, fără scopuri mai mari decat mine, fără datorii față de umanitate, fără stresul de a-mi păstra sufletul curat?
Pe măsura ce împrăștii cuvinte aici, devin din ce in ce mai stresat ca ele să nu ajunga in mâinile cui nu trebuie. Căci ceea ce ma diferențiază de ,,personajele absurde” este dubla mea identitate: nimeni nu poate concepe cât de diferit sunt, ori cât de complexă este acoperirea mea. Nimeni nu știe că beau din licorile acelea arzatoare ale oamenilor pentru a mă putea comporta ca ei, pentru a nu disocia prea tare și a nu risca să cad iar in lumea mea de vise, chiar în preajma lor. Toată lumea mă crede când spun că mi-e foarte somn și că de asta raspund automat, robotic, când sunt întrebat ceva, că de asta privesc în gol în acele momente și-mi mai mișc ocazional mâinile in fața ochilor, lăsându-mă surprins de faptul că încă mai sunt captiv în lumea materială, ca mai am de așteptat până ce mă transpun cu totul în cea a formelor perfecte. Nu numai că toți mă cred om, dar mă cred un om asemenea lor. Probabil că, parte din lipsa sufletului e și lipsa identității, așa că nu sunt fundamental introvertit sau extrovertit, profund sau superficial, simplu sau complex. Odată ce părăsesc mediul meu natural-singuratatea- sunt fundamental o oglinda. Ori cel puțin asta eram inainte. De când simptomele dezumanizarii mele s-au agravat, am fost obligat să schimb tactica, ceea ce m-a îndepărtat și mai mult de simpatia și acceptarea ființelor umane. Am început ca pentru fiecare personalitate pe care o întâlnesc, eu să o adopt pe cea mai contrastantă ei. Dacă stau, de exemplu, cu un artist, intelectual desăvârșit, voi încerca adesea să ma dezic de aceste două părți din mine-cu excepția cazului în care el însuși pare puțin inuman- și să devin cineva superficial, cu accent și exprimare arhaică. Astfel, interlocutorul meu nu se va gândi in veci că nu sunt om, ci doar că sunt o specie prea diferita pentru a putea fi înțeleasă.
Poate doar am exagerat. Doamne, doar eu știu cât visez zi de zi și cât mă consum încercând să mă înțeleg eu însumi, blamându-i pe cei ce nu mă înțeleg și nu mă pot ajuta să o fac! Poate că nu sunt atât de special, poate că sunt și eu doar un om absurd care poarta atâtea măști încât nu le mai poate diferenția, încât a uitat cine e sub ele ori dacă acel cineva mai trăiește măcar, dacă a fost de mult înmormântat chiar de către ucigașii săi -măștile- ori dacă nu cumva se ascunde muribundul în vreun colț de suflet .
Un alt citat drag mie este: „Mi-a fost rușine de mine când mi-am dat seama că viața este o petrecere cu măști iar eu am participat cu fața mea adevărată.”. obișnuiam să relatez cu el și încă o fac uneori, doar că acum am realizat ca port eu însumi atât de multe măști, chiar unele absurde. Vezi tu, cei ce sunt oameni în toată regula sunt răi, iar de aceea joacă personaje bune și se tot păcălesc între ei. Eu unul nu știu cum sunt, însă îmi place să mă portretizez cât mai rău cu putință. E al doilea cel mai eliberator lucru, după a fi neom, desigur. Știu cu certitudine că sunt suficient de naiv încât să mă ascult când îi mint pe alții, să-mi admir neobosit toate șiretlicurile, să ajung să mă cred fără să vreau, și că de aici începe partea frumoasă. Sunt un om mizerabil, cu asta mă identific, asta e esența mea, așa că ce mă mai poate ține treaz noaptea, ce mă mai poate face să mă simt un om rău? Oricând fac ceva rău, dragă jurnal, nu ar trebui să mă simt nicicum altfel decât normal, căci altfel ar însemna că sunt un om irațional, iar asta ar fi ceva de nesuportat! În plus, cui mai pot eu face rău, odată ce mă asigur că toată lumea îmi cunoaște intențiile rele si fuge de ele, iar cine nu fuge e fie un masochist, fie un ignorant, un visător ce crede în metanoia, căruia i-am fost trimis de către soartă tocmai pentru a-l învață o lecție? Ai avut de suferit din cauza mea chiar dacă te-am avertizat? Ghinion! Nu e vina mea, am încercat să te protejez, am fost deosebit de bun cu tine in toată răutatea mea! De ce nu m-ai crezut? De ce ai crezut în mine? Ai incercat să mă descoperi, ai avut impresia că sunt bun? Chiar să fi avut dreptate, fraiere, și tot îți meriți soarta! Nu ți-am dat nicicând voie să intri in capul meu, să-mi cercetezi gândurile, mai ales când știai că țin atât de mult la intimitatea mea!
Ori poate nici nu e vina vocii cu care m-am certat până acum. Vezi tu, masca mai devreme amintită s-a nascut dintr-o alta, din cea a purității si a bunătății. Nu imi plac atașamentele, așa că încerc să gonesc oamenii. Însă nu-mi place nici singurătatea, așa că mai întâi trebuie să îi atrag. Mă îmbrac frumos, sunt amuzant, intru in conversații profunde și mă asigur că la sfârșit persoana din fața mea e convinsă că a descoperit adevărul asupra a tot prin înțeleptul și empaticul meu sine. Fac toate astea instinctiv, mi-au intrat in reflex. Apoi, cum și această mască mi-o admir și mi-o cred, chiar încep să capăt moralitate, mustrări, să mă gândesc dacă nu cumva am mințit deja prea mult, am creat așteptări prea mari ori mi-am sedus interlocutorul prea puternic, așa că las cea de-a doua mască să curețe toată mizeria lăsată în urmă de singuratatea mea.