între eul anatomo-fiziologic şi cel mintal
ceva, ca un fel de angoasă, a stârnit de o vreme
o zâzanie de n-o mai pot controla.
zic că sunt singur. aiurea. de fapt suntem trei.
primul, aparent, e un moş liniştit împăcat cu gândul
că e cum e şi atât.
din două în două zile îşi îmbăiază trupul, îşi rade
obrazul, îşi tuşinează mustaţa şi-n faţa oglinzii aburite
îşi zice că încă e bine, că muşchii mai au încă fibră
pentru a merge la marş pe lângă şina trenului vieţii
încă o staţie cu brio.
celălălt intervine taman când îşi îmbrăca chiloţii:
- vezi să nu cazi împleticindu-te-n craci, mai bine
renunţă la ei că şi aşa ruşinea-i cu bateria uzată.
- nu fi nesimţit. şi până la urmă, nu tu i-ai risipit
energia din una în alta?
harţa poate degera aşa că mă simt obligat să
intervin: - hei, lăsaţi naibii prostiile că întârziem
la socializare... altă belea. sar cu clanţa la mine:
- dar fără el, arătându-se cu degetul.
hopa! stiu că unu e resemnat iar celălalt nu acceptă
asta în ruptul capului. zic:- voi ştiţi că sunt om de cuvânt
aşa că vom merge şi voi să vă ţineţi pornirile-n frâu
să nu mă faceţi de kko.
- uşor de spus dar eu văd şi accept prezenţa acelor
doamne aşa cum sunt, cupe goale de vin umplute cu apă
acum, cândva iubire şi mame nu numai pentru copii ci şi
pentru bărbaţii lor, îngrijindu-i cu sârg şi dăruire,
îndurând, numai de ele ştiute, câte nevoi, renunţări
uneori umiliri şi le acord tot respectul pe când el,
golanul, le dezbracă din priviri să le văd bărbiile
scofâlcite, gâtul ridat cu guşă-atârnândă, sânii căzuţi
şi fesele obosite căzute-n budigăi iar el rânjind
grotesc, cu mâna făcând gestul lehamitei de-mi vine
să-l stuchesc între ochi şi să-l pocnesc peste bot...

nu-i de şagă cu ei. le spun că vom face o mică plimbare
ÅŸi vom da poate ÅŸi niÅŸte boabe la porumbei...

pe scara blocului ne întâlnim c-o vecină: - bună,
ce faci, Ioane? golanul e gata să spună: - să ne plimbăm
prin oraş pârţurile. şi celălalt - hm, ai văzut? eu:
- la o plimbărică, de frumuseţe, doamnă, sărut mâna...

indiferentă o închipuită cameră înregistrează imaginea
unui tip cu părul aproape în întregime albit, nehotărât
foindu-se între holuri neştiind în care cameră din cele
trei să intre. în sufragerie? televizorul cu amăgirile lui
e un vampir ce suge timpul din jugulara vieţii. cărţile,
ecouri ale vieţilor stinse. să lucreze la tabloul început?
moft. în dormitorul mare? să vadă patul pregătit pentru
oaspeţi dragi care nu vin şi pe marginea lui unde din când
în când chinuie clapele orgii improvizând cu sonuri afoane
neînţelese trăiri? poate la calculator în dormitorul cel
mic să mai vadă ce mai spun prietenii lui virtuali.da,dar
îşi aduce aminte de prostiile lui şi se pedepseşte. nu.

intră în bucătărie, îşi toarnă un rest de cafea, dă să-şi
apridă o ţigară dar ochii îi fug pe balcon la copăceii de
cafea.e luni, cum de-a uitat să-i ude şi să le pulverizeze
apă pe frunze? le cere iertare.
trage scaunul lângă caloriferul cald, ia o gură de cafea,
îşi aprinde ţigara, trage un fum, închide ochii. e bine...

pe măsuţă sunt hârtii mânjite cu gânduri şi un pix zvârlit
neglijent. tic, obişnuinţă, manie sau pur şi simplu o
pierdere de timp cum spun alţii, trage aproape fila albă,
ia pixul şi-ncepe să scrie ca-n transă...

e luni, încă o zi ca o capră stearpă pe care în zădărnicie
o trage de ţâţe...