la marginea dinspre început a sfârșitului de secol, se odihnea într-un hamac Pătruman superdiabolicul.
înalt, cu o constituţie inspirată de cea belgiană, avea ochii verzi ca algele mării pe plaja căreia flutura stegulețul de vreme rea.
într-o vreme, Pătruman, se scufundase în culoarea lor, cu conştiinţa curată, sperând să rezolve, odată pentru totdeauna, spinoasa problemă a chestiunii dunărene, dar legături de tip bemol-salamanian îi afectaseră ideile subțiri și mătăsoase ca aripile morilor de vânt.
de atunci, îl bântuia neliniștea drapelelor înstelate și a somnului îmbătat cu vin de vise. niciun gând, oricât de bleg, nu mai punea în pericol imperiul cugetărilor sale, al frământărilor în care se pierdea cu întreaga ființă, pentru propășirea gimnasticii și înaintarea spre culturism.
asemenea vise, rod al plaiurilor mioritice, în care se boierea cu cea mai înaltă dregătorie vița de tokai, făcuseră din Pătruman, gentelmanul pentru care era numit superdiabolicul. adept al teoriei stringurilor, îşi adusese contribuția, ce e drept constructivă, la demolarea din rădăcini a spațiului tridimensional, tradițional, pe care fizicieni de modă veche îl folosiseră ca model pentru cei trei crai de la răsărit, adăugând celor unsprezece dimensiuni, deja acceptate, pe cea de a douăsprezecea, apostolic- debitoare, cu o înclinație de 90 de grade a munților carpați.
trecuseră acele vremuri de frumoase și intolerabile aduceri-aminte și Pătruman se bâţâia acum în hamacul legat de parlamentul european și misterul pădurii de la baciu.
o îndoială mică, mică de tot, mai mică decât punctul singularității înainte de năvălirea tătarilor, se înfiripa în întregul său aparat imunitar, pe care îl inventase cu binecuvântarea unui unchi mai răsărit de la apusul sistemului ptolemaic: oare unde este ce nu mai este și care este, dar nu se găsește?
vlăguit de căutarea răspunsului şi conștient de inutilitatea chestiunii, Pătruman, scăpat din hamac, se prăbuși în abisul ochilor săi verzi, poate pentru ultima dată.