Sunt centrul unui labirint pe care nu-l mai știu pricepe decât cu ochii bine închiși. Trăind pe inimi împietrite-n zbor, rămân pe mai departe flămând de echilibru și când renasc din străzi cu stele mov pe oase, scripcarul de pe-acoperișuri, prin gnostice duminici nu mai pot afla Golemul nimănui ca ajutor, nici să-nțeleg absurdul cochiliei de piatră plutitoare din care aș primi cu drag să mă deznod, să zbor. De sunt sau nu pentru urechea ta alcătuit, ori numai o părere din ce-ar fi fost să fie, predau amorul tandru și-s iubit sub zarea răsturnată când repar, ireproșabil, orice neghiobie.

Mii de femei m-așează vineri seara în feți solari și cruzi de dragul vânătorii, schelete tandre devorând candorii, incandescenta plagă iubirea locuind-o, dezagregând-o orb, ca semn al unor foste disperări de-a învăța să piardă uciderea și pânda prăzii și visarea.
Dar am deschis un ochi cu care bunii-au plâns, largi țipete de neamuri se macină din clopot când ploaia Paparudei nu mai varsă apă și mămăliga lunii dă în clocot. Cu strunele pe viscol scripca o întorc; doar rabbi Stein ar vrea să-mi uite din păcate că am cântat la braț cu-n înger șchiop lumesc, ce-ți mai închină în privire încă sărutul dat din teamă, al pierzării.

Iată-mă-s, Tată Clezmer, sunt gata să vânăm. Ascute-mi întruparea din scrumul scripcii mele, peste acoperișul solzos de cartier, să tai grumazul hâtru al Mânzului Albastru ce în amintire e închipuirea neputinței.

Iar urma îndrăgostirii Urc-o, Doamne, din toate celelalte simțuri împietrite, prin vămile rotunde ale Cabalei, să asculte, necruțătoare tiară pentru bunul simț, o lamă de Toledo din cuvinte.