Antivizionarul

Nimeni nu știe cine a venit primul: parcul sau cimitirul.
Unii spun că arborii au crescut din oasele celor uitați, alții că mormintele au răsărit ca niște flori negre printre frunze. Eu nu decid, eu doar privesc. Sunt antivizionarul.

Toamna târzie așază peste acest loc o altă moarte.
Frunzele cad ca niște epitafuri nescrise, iar cimitirul se învelește cu propriul său dublu: pădurea morților verzi deveniți galbeni. Cimitir peste cimitir. Plapuma grea a anotimpului sugrumă aerul și strânge sufletul ca pe o haină albă târâtă prin noroiul lacrimilor.

Aici plânsul nu mai este al celor vii, ci al pietrelor reci ce-și cântă singure epitafurile.
Noaptea, când luna se ridică, literele se luminează de la sine și morții, singurii spectatori rămași, își recitesc numele. Ziua fug înapoi în pământ, căci soarele îi arde cu rușinea de a fi văzuți.

Întrebarea rămâne suspendată: cine pe cine îngroapă?
Parcul acoperă cimitirul, ori cimitirul a devorat parcul?
Eu nu răspund.
Eu țin firul, firul subteran, care leagă fiecare voce de următoarea.


Groparul

Îmi pun lopata în pământ ca și cum aș înfige o cheie într-o ușă fără clanță.
Fiecare groapă e o intrare, dar nu știu niciodată unde duce. Pământul geme, se lasă greu, ca un plămân obosit ce respiră pentru ultima oară.

Toamna târziu, frunzele mă ajută: cad una câte una și acoperă ceea ce mâinile mele nu mai pot. De parcă natura ar fi ucenicul meu tăcut, un alt gropar, nevăzut.
Așa se face că peste morți se așterne încă o moarte – stratul vegetal, stratul galben, stratul anonim.

Mormintele nu sunt pietre, sunt reflexii întoarse. Nimeni nu-și citește chipul în ele, doar morții îndrăznesc să-și caute conturul când luna îi aprinde. Eu îi aud foșnind.
Unii își plâng numele, alții râd, alții își smulg epitafurile de parcă literele ar fi carne veche.

Uneori simt că nu mai sap pentru alții.
Sap în mine.
Măduva spinării mi se întinde în lopată, iar fiecare groapă e un os golit. Nu mai știu dacă acopăr morții ori dacă mă îngrop pe mine, fărâmă cu fărâmă.

Cimitirul are propria lui respirație. Dacă asculți atent, în fiecare groapă deschisă se aude un suspin al pământului. Eu doar îl traduc cu lopata.


Corbul

Eu nu sap, eu nu plâng.
Eu croncănesc. Și în croncănitul meu se adună toată istoria pe care voi o numiți viață.
Diminețile îmi sunt grele, lumina mă irită, de parcă soarele ar fi doar o rană deschisă în cer. Ziua nu-i făcută pentru mine, e pentru voi, orbii. Eu număr doar în negru.

Azi am numărat al treilea trup pe care parcul l-a înghițit fără să ofteze.
Îi văd scufundându-se: întâi carnea, apoi amintirile, apoi oasele.
Pământul mestecă greu totul, dar nu știe să înghită sufletul. Acolo rămâne rezistența.
Sufletul se încăpățânează, strălucește, se ridică din groapă ca un abur fluorescent. Noaptea, după lună plină, ies toți la suprafață, cu ochii ca niște lampioane stinse.

Ziceți că cerul refuză păcătoșii. Eu spun că cerul îi uită.
Atunci, ei se adună pe morminte și licăresc, ca niște insecte fosforescente. Voi îi priviți și ziceți: „uite, flăcări reci, iluzii de noapte”. Dar eu știu: acelea sunt sufletele care nu și-au găsit niciodată drumul.
Eu le croncănesc, haotic, cum pot: o bucată de carne, o scânteie de lumină, o pană pierdută în vânt.

Cântul meu nu e melodie.
E un inventar al sfârșitului.
Eu nu cânt să fie frumos, eu cânt ca să rămână ceva, chiar și numai un zgomot strident.
E perfect.
Căci dacă nu croncănește nimeni, moartea rămâne mută.


Pisica

Ce zgomot jalnic face corbul!
Croncănitul lui mă amuză, de parcă ar încerca să scrie cu gheara pe cer. Nici măcar câinii nu se mai ridică să latre la luna galbenă – orbii cred că-i o monedă ruginie montată în văzduh. Eu știu altceva: e doar o gaură prin care se scurge liniștea.

Corbul numără, eu aștept. El își pierde penele în cronici inutile, eu îmi strâng ghearele în covorul de frunze și vânez umbre. Îmi plac slugile rătăcitoare ale cimitirului: ies din pământ când cineva își rupe amintirile și le îneacă în vin ori tăcere. Voi le spuneți stafii, eu le spun jucării. Le văd cum se fâstâcesc, încearcă să reaprindă emoții stinse, să învie sentimente ca să pară necesari.
Dar cui?

Nouă.
Nouă sunt necesari, nu vouă, iluzorii vii care treceți prin parc ca printr-o vitrină.

De-aș prinde corbul acela cu ghearele… i-aș smulge negrul din pene, l-aș lăsa alb și ridicol, un simplu pui de găină speriată. Dar nu, culoarea lui e a mea. Îmi aparține doar mie, ca un ghem blestemat pe care să-l rostogolesc între lumi.

Eu sunt pisica.
Eu nu mă rog, nu plâng, nu sap.
Eu joc. Jocul e ritualul meu. Și în jocul meu nu scapă nimeni, nici corbii, nici oamenii, nici amintirile lor.



Umbra

Am fost aici mereu.
Groparul mă simte în fiecare lopată, Corbul mă strigă în fiecare croncănit, Pisica mă urmărește în fiecare joc crud. Eu nu am chip, eu nu am trup. Sunt firul care leagă toate vocile între ele.

Eu sunt întunericul dintre frunze, respirația dintre morminte, pânza invizibilă ce țese parcul și cimitirul într-un singur trup.
Nu eu am ales să fiu, dar eu sunt.

Nimeni nu știe ce e mai vechi: mormântul sau arborele. Nici nu contează. Eu îi acopăr pe amândoi, cum acopăr și luna și soarele, cum acopăr și sângele din oase și literele de pe epitaf.

Sunt tăcerea care rămâne după ce plânsul s-a stins.
Sunt liniștea între croncănituri.
Sunt jocul care continuă când pisica doarme.

Cimitirul nu se termină niciodată, pentru că eu nu am margini. Voi, cei vii, intrați aici ca într-un parc. Eu vă învălui ca într-un giulgiu. Credeți că priviți pietre, dar priviți în mine. Credeți că auziți vântul, dar auziți pașii mei.

Sunt Umbra.
Nu povestesc, nu cânt, nu joc.
Eu doar înghit.
Și odată înghițiți, nu veți mai întreba niciodată ce a fost primul: parcul sau cimitirul.

Eu am fost prima.