Primele două apariţii


Există un colț de lume unde timpul își ține respirația: grădina botanică, acel sanctuar verde unde zgomotele orașului mor în pământ, iar zilele se preling ca roua pe nervurile frunzelor. Acolo, printre miresme dense de glicină și gânduri rătăcite în trunchiuri vechi, mă atrage un copac — un bătrân înalt și încăpățânat ca o coloană de tăcere. Ramurile lui ating cerul cu o eleganță ruginită, iar scoarța poartă ridurile secolelor ca pe niște medalii. E singurul lucru pe care-mi vine să-l mângâi. Când îl ating, parcă pipăi o amintire pe care n-am trăit-o încă.

Dar înainte de grădină, e noaptea.

Noaptea mă găsește într-o cafenea retrasă, care pare să fi fost construită nu pentru clienți, ci pentru uitare. Pereții sunt acoperiți cu rafturi de cărți strâmbe și ceasuri oprite. Lumina vine din lămpi cu abajururi de stofă verde, care colorează fețele în nuanțe de roman vechi. Mirosul de cafea e dens, aproape că-l poți sparge cu mâna. Un jazz prăfuit curge în surdină, o saxofonistă anonimă care își caută notele între geamurile aburite.

Vin aici de la ora 8 seara. Mereu acea masă din colț, lângă radiator. Îmi deschid laptopul, dar scriu puțin. Mai mult aștept. Pe cine? Poate pe mine însumi, dar într-o versiune care încă mai crede în răspunsuri.

Băiatul de la bar nu mă întreabă nimic. Îmi aduce cafeaua neagră, amară, și uneori o felie de pandișpan cu stafide, fără să întrebe dacă vreau. A devenit un ritual între doi străini care se suportă prin tăcere. Până la unu noaptea, lumea nu mă deranjează.

Până într-o noapte.

S-a deschis ușa — aceeași ușă care scârțâie și când e închisă — și a intrat ea. Tânără. Dar nu tinerețea era ce te oprea din mișcare. Era acea oboseală frumoasă, acel fel în care chipul ei părea o fotografie developată prea târziu. Părul strâns în grabă, ochii mari, crăpați de nesomn ca vitraliile după cutremur. A trecut printre mese fără să ceară voie, fără să caute locul cel mai bun. S-a așezat la masa mea ca și cum știuse mereu că o aștept.

Nu a zis nimic. Nici eu. Băiatul de la bar a ridicat din umeri. Când mi-a luat ceașca, mi-a aruncat o privire lungă, ușor resemnată.

— Ea mai vine din când în când, mi-a spus. Și după ce închid, rămâne. Dimineața nu mai e. N-ai vrea s-o iei cu tine? Poate scap de povestea asta…

M-am uitat la ea. Avea acea frumusețe care nu știe că e privită. Privirea ei nu căuta nimic, doar persista. O tăcere verticală. Am întins mâna, un gest banal, dar cu încărcătura unui pact. Mi-a dat-o — moale, rece, fără greutate. Ne-am ridicat. Am ieșit în noapte, fără să știm dacă ne urmăm sau ne conducem unul pe celălalt.

Orașul dormea, dar nu în mod liniștitor. Era o somnolență grea, ca un câmp după recoltă. Trecuserăm prin străzi lăsate în pace de arhitecți, cu case fără simetrie, cu arbori înalți care își strângeau frunzele ca niște bătrâni răbdători. Ea mergea puțin în față, cu pași fără grabă, fără direcție aparentă. Nu întreba nimic. Știa drumul. Sau poate doar accepta mersul.

Am ajuns într-un cartier vechi, aproape rural, unde gardurile de lemn nu se mai țin de cuie, iar felinarele aruncă o lumină ștearsă, ca o amintire. Casa mea — o cutie de rezonanță pentru singurătate. Când am deschis ușa, a intrat fără ezitare. Fără să se uite în jur. Fără să spună nimic.

În cameră era cald. Vara se agăța de pereți, de lenjerii, de respirații. Ea s-a întins în patul meu ca și cum ar fi fost al ei. S-a dezbrăcat fără gesturi teatrale, cu acea lipsă de rușine care nu vine din exhibiție, ci din inocență. Fusta i s-a ridicat ușor. Nu i-am spus nimic. Nu m-am uitat mai mult decât trebuia, și totuși o vedeam mai mult decât puteam duce.

Dormea.

Și era acolo, în somnul acela, o frumusețe care doare. Picioarele ei păreau neterminate, ca un vers întrerupt. Brațul căzut peste marginea patului, ușor încordat, ca și cum ținea ceva în vis. Gura — închisă, dar nu liniștită. Parcă încă rostea nume din altă lume.

Era Botticelli, dar nu în carne. În stare. În lumină. În acea „morbidezia” pe care n-o înțelegi, dar o recunoști. Era o frumusețe care nu seduce, ci pulsează. Nu cheamă, nu cere, nu promite. Doar există, iar simplul fapt că o vezi îți lasă o vină în stern — că n-o vei putea păstra. Că n-o meriți. Că e un dar făcut din întâmplare, nu din destin.

M-am întins pe canapea. Am adormit cu teamă să nu mă trezesc.

Dimineața — lumina, perdelele, frigiderul. Era goală casa. Goală într-un fel ciudat, ca după o plecare care nu a avut niciun început.

Fără chef, fără foame. Am ieșit. Orașul se trezise, dar eu rămăsesem în alt fus orar. M-am dus în grădina btanică. Nu aveam plan, doar nevoia de a atinge acel copac — bătrânul cu rădăcini adânci în ceva ce nu pot numi.

Când l-am atins, scoarța lui mi s-a părut mai caldă. M-am lăsat lângă el, aşteptând. Și atunci s-a întâmplat.

Trunchiul s-a desfăcut lent, ca o carte veche, iar din interior a ieșit ea — la fel de tăcută, la fel de frumoasă. Dar acum, zâmbea. Un zâmbet vag, parcă din altă dimensiune. De parcă fusese mereu acolo, în copac, în noapte, în mine.

Poate că n-am luat-o eu cu mine.

Poate că ea m-a luat cu ea — într-o lume unde somnul e o formă de a înflori, și frumusețea nu se explică, ci se întâmplă, tăcut.

Când a ieșit din trunchiul copacului, nu a călcat pământul. Părea că plutește cu o ușoară nesiguranță, ca și cum trupul îi era încă nou, sau împrumutat. Purta o rochie albă, simplă, fără cusături vizibile, care curgea pe ea ca o boare. Părul — ud, de parcă fusese născută din rouă, nu din vis. M-a privit. Nu în ochi, ci mai adânc, de parcă încerca să vadă ce rămăsese din mine după noapte.

Am întins mâna — nu să o ating, ci să-i confirm prezența. A venit spre mine fără grabă, fără teatru. Aș fi vrut s-o întreb unde fusese, de ce venise, dar cuvintele păleau în prezența ei. Era acolo. Și era de ajuns. S-a așezat lângă mine, cu genunchii la piept, ca o copilă care nu a învățat să stea altfel. Și-a lăsat capul pe umărul meu și a închis ochii.

A adormit.

Dar somnul ei nu era al acestei lumi. Trupul nu i se relaxa, ci părea să se distileze, încet, să devină altceva — abur, zefir, reminiscență. Buzele ușor întredeschise păreau să rostească nume de flori sau poeți dispăruți. Genele tremurau, dar nu de vis, ci de o taină internă, de un tremur vegetal. Și din nou, am fost cuprins de acel sentiment: că frumusețea ei nu era făcută să fie văzută. Că era un accident, iar ochiul meu — un vinovat.

De fiecare dată când priveam o femeie, simțeam aceeași vină mută: că o transformam într-o Eva, că făceam din ea o ispită, chiar și când nu era. Și în privirea bărbatului, femeia încetează să mai fie om — devine mit, obiect, osândă. Poate de aceea pleacă. Poate de aceea trebuie să dispară.

Când m-am trezit — căci poate adormisem și eu — ea nu mai era.

Doar o frunză udă, prinsă de umărul meu. Poate părul ei. Poate nimic.

A treia apariție – Gara uitată

O lună mai târziu, într-o gară de provincie, am coborât din trenul de noapte cu gândul că ceva mă cheamă. Pe peron, între valize uitate și bănci scorojite, stătea ea. Îmbrăcată altfel — un palton gri, lung, cu o beretă de fetru. Arăta ca o tânără profesoară de literatură din anii '30. Părea pierdută în așteptare, dar nu a unui tren. Ci a unui vis care nu mai vine.

M-a văzut. N-a zâmbit. Doar m-a privit cu acea blândețe iremediabilă a cuiva care știe că nu se poate întoarce.

Am mers amândoi pe jos, printr-un sat înghețat în timp. Casele erau mute, ca după o secetă de sens. Într-un han părăsit, s-a așezat pe un pat de fier și a închis ochii. De data asta, am stat și am privit-o fără vină. Dar a fost mai rău.

Pentru că am înțeles că nu frumusețea trebuie pedepsită. Ci privirea noastră asupra ei.

Dimineața, hanul era în ruină. Patul — ruginit, rece. Nicio urmă.

Ultima apariție – Muzeul gol

Ultima dată am văzut-o într-un muzeu de artă. Era aproape închis. Tablourile — strânse. Doar unul rămăsese pe perete: "Nașterea lui Venus", Botticelli. Ea stătea în fața lui, singură. Cu spatele la mine. Nici nu a fost nevoie să se întoarcă. I-am recunoscut forma umerilor, felul în care stătea în picioare, ca o notă suspendată.

Am stat lângă ea. Nu a spus nimic. Doar și-a dus mâna la piept, acolo unde probabil o durea absența. Am vrut s-o întreb de ce revine. De ce dispare. Dacă vine din mine sau din altundeva.

Dar și-a întors capul spre mine, iar ochii ei m-au redus la tăcere. Nu erau trişti. Erau în afara tristeții.

— Nu ai înțeles, mi-a spus. Eu nu sunt Eva. Nici femeie. Nici vis. Eu sunt felul în care vezi lumea când iubești fără să vrei nimic.

Apoi a pășit în tablou. Fără dramă. Doar a fost acolo. Și nu mai e.

Epilog

Poate că nu a existat. Poate că am creat-o din rușinea de a fi privit prea mult, prea intens, prea „masculin”. Poate că „morbidezia” nu e în femei, ci în felul în care le transformăm în mituri, în vinovății, în icoane tăcute. Și poate, din când în când, ele se întorc — nu ca să ne iubească, ci ca să ne ierte.