dragostea mea,

o iubire se cunoaște după consistență, dacă e ca plumbul, e bună. se cunoaște după activitate și reactivitate, așadar dacă e ca uraniul, cesiul, e bună. o dragoste mare se vede și după mărime, dar taj mahal a fost deja făcut, cred că e nevoie de altceva. o dragoste mare poate fi recunoscută după sacrificiu. alt bun de preț nu am, în afară de viață, așa că aș putea să-ți ofer viața. pentru mine e tot, dar pentru tine ce înseamnă? eu nu mai simt lipsurile, însă tu le vei simți, acum că nu mai sunt, nici măcar nu te mai pot asculta, nu-ți mai pot adresa o vorbă, un gînd, un noapte bună sau măcar inspira, poate chiar și curaj, demnitate și bărbăție. deci nici asta nu e soluția.

sunt sigur că pentru dragoste e nevoie de dragoste înapoi. iar cînd se creează o legătură puternică între îndrăgostiți, ea nu poate fi ruptă dintr-o singură parte fără a-l răni pe celălalt. asta dacă ceea ce simți e un sentiment real, adevărat, nu o boabă de mazăre sub șapte saltele. m-am gîndit ce ar însemna lumea fără mine, cum ar arăta ea și poate, nu știu, te-ai putea liniști că lumea nu se va schimba. dacă m-ai uita e la fel cum m-ai șterge din memoria lumii și a iubirii. oare ar fi posibil?

fără mine, Leonard Ancuța, lumea ar continua, dar ar merge mai prost. ar fi trenuri care întârzie fără motiv, pîinea ar fi mai seacă, tăcerea insuportabilă, atît de mare ar fi tăcerea că o monedă căzută pe jos ți-ar crea fiori și intoleranță, ai țipa, ai striga să acoperi sunetul repetitiv al rostogolililor pînă se oprește. nimeni n-ar mai scrie despre o țigară uitată pe bordură ca despre un trup întins de dor. nimeni n-ar mai iubi rănit, lucid, cu patos, nimeni n-ar mai iubi citind o carte cum ar linge înghețată sau penisuri dulci, nimeni n-ar mai face cafea dimineața din ultimul sunet al unei beții care nu mai trece.

fără mine poeții ar avea mai puțin curaj, ar cenzura înjurătura, ar îndulci rușinea, ar face din dragoste o lozincă, nu un război pierdut într-o benzinărie, cu o erecție și un gînd care conduce la tine. fără mine iarba ar crește singură, fir cu fir, fără o rădăcină comună, ar crește atît de singură că s-ar ofili la răsărit și ar crește pe ascuns în noapte, să nu fie văzută. n-ar mai fi nimeni care să înjure filosofia și s-o mângâie în același vers. nimeni nu și-ar mai vinde sufletul la Mega Image ca să cumpere o amintire cu tine.

iubirea ar fi mută ca o cîntăreață cheală pe o scenă în fața unor surzi, moartea mai grăbită, lipsită de fluturii care fac sex cu becurile. fără mine nu s-ar mai vorbi despre singurătate cu furie, cu scuipat, cu sînge pe degete și cu dorință încă vie, nici o băutură n-ar mai ști să îmbete pînă la revelația unei frunze căzute pe care nervurile au scris neglijent un fel de “te iert”.

fără mine muzele ar rămîne neatinse, neînțepate cu acul realului, descusute pînă la goliciunea din care nu mai iese nimic asemănător creației sau revelației, nu le-ar mai durea sfîrcurile de la atîta privit poze cu mine, mi le-ar mai durea nici degetele și nici trupul nu s-ar mai înfiora și strînge împrejurul inimii cînd simt orgasmul unor cuvinte, fără mine nu s-ar mai spune trebuie să ne iubim ca să rămînem în viață, fără mine dumnezeu și-ar da autogol iar femeile n-ar mai ști ce-i aia mîngîiere care vine după ce ai ars patul și ai plîns în el ca să-l stingi.

nimic n-ar mai fi la fel, dar lumea va merge înainte, chiar și tu, cuprinsă de brațe invizibile pe după umeri, brațe de bărbat care îți vor scrie pe piele că oamenii nu mai învie, că două pietre scot scîntei dar pot aprinde și focul și în lumina lui vei vedea acum poezie curată, sterilizată, cum e supa la plic față de cea de la țară, fără mine iubirea ar avea toți dinții dar n-ar mai mușca nimic, fără mine ai tot enerva pisica să te zgîrie, fără mine te-ai uita în oglindă și ți-ai vedea doar umbra celei care ai fi putut străluci, chiar și în serile fără lună, chiar și în serile în care citești poeme de dragoste cum te-ai ruga pentru morți.