Cei ce construiesc piramide, temple, nave interstelare sunt oameni excepționali. Vizionari. Genialii care înțeleg timpul care vine înainte de a veni. Datorită lor noțiunea de evoluție oferă sens ideilor pe care le transformăm, noi cei care ne articulăm lor pe cât ne este cu putință, în cuvinte cu ajutorul cărora comunicăm din nou. Cu toate acestea, chiar și cuvintele cad în desuetudine și chiar mor. Din când în când, însă, vin astfel de oameni care le readuc la viață. Sunt oameni providențiali cărora lumea le cade la picioare, ca în fața icoanelor, pentru că ochii lor văd în imaginea acestor oameni sensuri, direcții, salvări care izvorăsc din rădăcinile unor cuvinte al căror sens aceștia îl redescoperă sau, mai bine spus, fac din ele neologisme, lexem-uri care dobândesc sensul lumii noi fără a pierde sensurile lumi străvechi care le-a creat. Este foarte dificil să identifici astfel de oameni. La fel de greu ca atunci când îndrăznești să pui vârful degetului în rana lui Dumnezeu pentru a te convinge că rana este dovada dumnezeirii și nu pentru că nu crezi în Dumnezeu. Cu toate acestea, astfel de oameni, oricât de infiniți ar părea, sunt pieritori. Asemenea lor, chiar dacă între noi și ei este o diferență incomensurabilă, suntem cu toții. Și asta pentru că nimic nu se poate măsura cu incomensurabilul. În fața infinitului totul este infinit și nu există nimic care să fie înapoi de infinit. Doar în acest fel ar trebui să vorbim despre echitate în existența noastră. De aceea, pentru că lumea în care trăim are limite, deși sunt limite infinite, între hotarele ei absolute decise de convențiile noastre, limbajul pe care îl folosim pentru a ne articula prin intermediul ei nouă, nu este altceva decât o reeditare a termenilor ancestrali, primordiali, creatori. Prin fiecare vocabulă pe care o articulăm ca sunet, așadar, nu facem altceva decât să creăm timp, să construim poduri, să desfacem aripile paserii cu a cărei urmă din cer Înaltul ne mângâie ca cu umbra unui nor, atunci când ne întoarcem la cei care au construit inimaginabilul trecut.
Dar acest fel de a trăi nu duce niciunde. Pentru că trecutul nu poate fi schimbat. De aceea, ceea ce avem de făcut este să ne imaginăm, să ne visăm, să ne închipuim altfel, mereu diferiți. Genialitatea nu înseamnă a rămâne în cuvânt, ci a face din cuvânt ceea ce îl transcende. Redimensionarea timpului în timp ce spațiul îl exprimă ca realitate trasată de trecut în golul necuprins de care viitorul se rasă rostit din în-chipuire, adică din imaginea care îl reflectă în sine la nesfârșit. O cascadă în care visul este apă, cădere, zbor, albie, curgere, trecere, uitare, devenire, risipire, căutare, rodire, întoarcere în risipire și aducere la lumină a întunericului străpuns de atingerea celui care se îndoiește de realitatea lui pentru că crede în Lumină.