Orașul e bolnav de iarnă, iubito. Te-am căutat în toate nopțile lui expropriate de visuri. Printre cadavrele zilelor de vară, executate de glonțul nemernic al frigului veșnic. Am pășit pe străzi înjunghiate de tăcere, unde, rare, zgomotele se rostogolesc încet, ca niște mărgele crăpate. Fiecare colț întunecat mi-a părut o promisiune. Fiecare ușă închisă, o șansă întârziată. Am trecut cu palma peste zidurile vechi, crezând că liniile ei adâncite vor stârni o tresărire, o dâră de căldură care să-ți poarte urma. Mi-am lipit urechea de fiecare scurgere de lumină, lăsându-mi inima să bată, ca un ciocan într-un cufăr vechi, prea încăpățânat să se deschidă vreodată.
La un moment dat, am început să te văd în tot ceea ce nu era clar. În geamuri aburite de căldura unui cămin. În respirația gerului, mereu nemilos. În nepăsarea ninsorii, căzând cu nesimțire peste iubiri eșuate, la fel ca a noastră. Mi-am spus atunci că poate nu ești decât un ecou al unei fericiri ucise, ecou pe care doar eu îl aud. Doar ca ceva s-a rupt. Într-un moment de revelație, m-am întrebat dacă nu cumva, în goana asta absurda, ai fost mereu înlăuntrul meu. Dacă nu cumva tot ce fac e să mă învârt în jurul unei absențe pe care am creat-o singur. Ca un copil care își ascunde jucăria și apoi plânge, nemaigăsind-o. Adevărul s-a sedimentat încet, un izvor care devine nisip sub ghilotina definitivă a timpului. Nu știu dacă te voi găsi. Acum, doar încerc să recunosc locul unde m-am pierdut. Poate acolo ești și tu, iubito...