Șezui pentru o vreme mai lungă decât timpul necesar rămânerii în tăcere, la masă cu amintiri dintr-o viață când bunul simț mai era încurajat de pe băncile scrijelite de generații.
Mi-aduc aminte când buna mi-a cumpărat una dintre primele mele cărți, ”Dicționarul Bunei Cuviințe”. Pagini după pagini din clasici, proverbe și aforisme, fabule, au format un etos al deschiderii gurii doar atunci când e nevoie, și mai ales, doar ”așa cum se cuvine”.
Mai apoi, învățători, preoți, și profesori, m-au învățat că locul pe care îl sfințește omul, poate și trebuie lăsat să creeze o auto-disciplină legilor nescrise ale cuvintelor și tonului, care vor deveni compasul omului de dinaintea deschiderii alei sale guri.
Paradoxal însă, piatra de temelie a acestei discipline a sinelui, a devenit românescul proverbial, „pruncule, nu uita că gura bate c*rul”.
Dumnezeu mi-e martor, că nici măcar din experiența cea de dincolo de șase decenii, proverbialul ante-menționat accesoriu fiziologic și al său ”propitar”, tot nu se pot mândri cu mai multe frunze pentru o cunună de lauri, decât temuta botă a Sfântului Nicolae, și golașa lecție a bocancilor antemergători Crăciunului.

Și-acum, șfichiul biciului plănuit...

Drage Doamne și Dragi Domni ai Atelierelor Artistice Agonia, ruga-va-ș din suflet să vă deschideți gurile cu dinți sau tastaturi, numai, și numai în cazul în care aveți ceva valoros de împărtășit, și doar în felul în care ați îndrăzni să o faceți într-o ședință fizică de cenaclu, șezând sau stând vis-a-vis de noi, cei care v-am avansat respectul participării. Și dacă habar nu aveți ce-nseamnă a respira aerul sfânt al unei ședințe fizice de Cenaclu, să spunem într-o sală a vreunei Biblioteci, Case de Cultură, sau chiar o cameră de zi a vreunui îndrăgostit de litere și arte, patronată de flacăra nestinsă lăsată de titanii acestor arte, dedicată de noi ceilalți, respectului mutual pentru ”minte, inimă, și literatură”, rămâneți în tăcerea cea de aur a unei participări educative, până când organizatorul, simțind că timpul petrecut și-a adus roadele sperate de bun-simț, vă va oferi onoarea cuvântului de după sfânta deschidere a cortinei care ne desparte de crâșmele unde ”vinul” vine din tabletele rataților la chimie, și apa de la robinet, pe care nici clorul n-o va transforma în razachie.

Da, știu bine că rezervațiile de zimbri au rareori garduri de sârmă ghimpată să țină ”hienele” la distanță, tocmai pentru că ”a rezerva”, înseamnă „a pune deoparte” pentru nobile țeluri, pentru perenitatea destinată celor care trăiesc pentru a respecta, și fi respectați. Iar această noblețe, va rămâne păzită de ”inspectori silvici” care știu bine că oile păscând în pace printre zimbri, nu rumegă cu colți de lup, înarmați fiind cu puști încărcate cu sarea menită acelor ”dosuri” care numai nu vor să învețe despre comorile pedagogice din adâncurile aurite ale tăcerii.

Tăcea-voi acum, ”tot în Limba” mea...

©Romulus Câmpan Maramureșanu