Mi-e frig
și noaptea pare fără de sfârșit.

O, înger obosit,
cu aripi zdrențuite,
dă-mi din miezul tău de lumină –
o rază de iubire sinceră și o picătură de iertare,
inima-mi plăpândă să nu mai fie o ladă fără zestre
cuprinsă de mucegaiul uitării.

Oglindă, martoră tăcută,
schimonosește-mi chipul mincinos,
dezleagă-l de măști
și-arată-mi adevărul,
nu o imagine înghețată,
ci un suflet arzând de dorință.

Acoperământ de gând și mister,
nu doar scut împotriva frigului,
să fie un strigăt de eliberare –
o armă, o chemare, o speranță
din straturile trecutului
nască-se dorul unui alt început.