Noi credem că trăim în lumea acelora pe care îi iubim și de care ne dorim să nu fim niciodată despărțiți. Suferim enorm numai la gândul că vine ziua în care vom lăsa în urmă această lume și, odată cu ea, tot ceea ce iubim. Este extrem de interesant că ne putem îndrăgosti iremediabil de ceea ce știm, cu cea mai mare certitudine, că va veni o zi în care va trebui să ne despărțim. O zi în care nu vom pierde doar ceea ce am devenit, ci și tot ceea ce am iubit.
Aici cred că se află izvorul tuturor utopiilor noastre. Pentru că din acest paradox, al iubirii insurmontabile, își trag seva toate fantasmagoriile imaginarului pe care ni-l creăm spre a privi într-un viitor ferm în care nu vom ajunge niciodată. Precum iubirea inocentă a acelor tineri care se plimbă pe cele mai ascunse alei ale parcurilor ținându-se de mână fără se le pese de ceea ce va fi, ci numai trăind cu intensitate maximă bucuria atingerii și tainica plăcere a pășirii prin universul umbrelor spre marele gol al veacului de aur.
Este ceea ce face diferența între viitorul privit prin prisma unei ideologii și cel văzut din perspectiva unei credințe religioase. Pentru că orice ideologie propune întoarcerea la epoca de aur, la timpul mitic, în care trăiau eroii și în care zeii se coborau din Cer spre a ajuta pe marii conducători ai lumii să împartă dreptatea și să vegheze la păstrarea păcii universale. Viitorul oricărei ideologii se află întotdeauna în trecut. In illo tempore. Este un viitor al nostalgiilor și a timpurilor în care, spre deosebire de prezent, totul se petrecea la modul ideal. Este un viitor al vârstei de aur în care tot ceea ce există este indestructibil, fascinant și prețuit, pur și simplu, datorită înaltelor valori și principii în baza cărora teoretic funcționează.
În schimb, viitorul, în geografia credințelor religioase, în general, este legat de ceea ce va să vină. Este climax al tuturor nostalgiilor umane. Everestul lumii spirituale. Inspirația desăvârșită. Punctul inițial devenit punctul final în care se manifestă toate deschiderile care devin ceea ce deține universul perfect. Ceea ce nu a mai fost niciodată. Lipsit de orice perspectivă și dimensiune nostalgică. De orice așteptare și de orice vis pe care nici o gândire suprarealistă nu îl poate concepe. Este lipsit de orice imagine care ar putea fi generată de cea mai străveche amintire a existenței. Este ceea ce este Noul prin definiție. Un Altceva care nu a mai fost niciodată și spre care tind doar aceia care își doresc să construiască mereu ceva mai bun, mai frumos, mai înalt, mai complex, absolut distinct, desăvârșit. Ceva care nu mai are nevoie să se înrădăcineze în trecut pentru a genera un prezent în care să-și imagineze un viitor. Ci, pur și simplu, să își trăiască visul dinainte de și l-ar fi visat, cu credința indubitabilă că visul în care trăiește nu se va sfârși niciodată. Că visul său este Cetatea eternă și inexpugnabilă. O cetate a cărei temelie nu are de-a face cu nimic din felul în care au fost construite toate cetățile lumii. Care nu a fost construită după vechile tehnici. O cetate care nu a mai fost proiectată și de care, din această cauză, nimeni nu își poate aduce aminte, pentru că amintirile sunt legate de imagini, iar imaginile sunt fie reflecții ale unor umbre, fie cuvinte care vorbesc despre ceea ce încă nu era până ce ele au fost rostite.
În acest context, atât epoca de aur pe care o deplângem și la care ne-am dori să ne întoarcem, fără să o fi cunoscut vreodată în dimensiunile ei reale, ci doar ca la o imagine a ceea ce timpul în care trăim ne-a creat-o despre ea, cât și veacul de aur în care ne-am dori cândva, într-un viitor să trăim, ce în aceiași măsură este rezultat al imaginației noastre, adică, mai simplu, între nostalgia trecutului și visul viitorului, în viscerele lumii de azi, ce se manifestă ca o contractare și o înfiorătoare frământare de împletire între ideologie și credință, par că fierb și trecutul și viitorul, concomitent, ca într-un creuzet al unui alchimist care își dorește să prefacă toată lumea în aur.
Este limpede că lumea noastră de azi este străbătută visceral de o obsesiv de bolnavă dorință de îmbogățire interioară și exterioară care este la fel de îndreptățită să existe, atât din perspectivele celor care consideră că în trecutul mitic există soluția salvării întregii lumii, cât și din perspectiva acelora care consideră că salvarea urmează să vină într-un viitor pe care nu știm cum și când îl vom trăi.
Ambele abordări sunt soteriologice, chiar dacă folosesc metode și aparate de investigare diferite pentru a-și justifica viziunile și convingerile pe care le promovează, pe care le susțin. Iar bogăția pe care o caută nu este altceva decât expresia dorinței absolute de a stăpâni, de control și de, într-un fel anumit fel de final, ceva care nu va avea niciodată un final, ci doar va produce și mai multe posibilități de îmbogățire. Îmbogățirea de ideal, de orice tip ar fi, este, prin urmare, infinită, iar infinitul este, în sinteză, un simbol al imaginii generate de imaginație și nu o imagine în sine care exprimă ceea ce este imaginat în imaginar. Fie Ouroboros, fie un oracol, un orologiu, ori un semn matematic, spirala infinitului se întoarce astfel în sine continuu. Iar întoarcerea la care ne referim aici nu se referă la sens, la cădere ori înălțare, nici măcar la un fel de a fi punct, ci numai la tot ceea ce nu mai este deși este în timp ce prin propria sa devenire se manifestă ca întregul tuturor golurilor întregi.
Sunt reflecții interioare pe care le-am dumicat în gând de foarte curând în sala mică a Teatrului Marin Sorescu din Craiova unde Matei Vișniec a făcut exegeza Europei în care trăim azi. M-am regăsit în multe din frământările și răspunsurile pe care le-a formulat, doar că eu mi le structurasem dintr-o perspectivă generată de educația și convingerile mele. Ceea ce am remarcat a fost delicatețea cu care s-a exprimat, pentru a nu vorbi cu teamă despre ce poți spune atunci când ar trebui să vorbești despre ideologii, despre nostalgii și despre traumele neamului românesc. Mai mult decât atât, am simțit, la propriu, în sala de conferință, că de fiece dată în care analiza cea mai cruntă perioadă recentă prin care a trecut sufletul românesc, ideologia comunistă, oricât de mult a dorit să pună în lumină cruzimea acestei atrocități istorice, de fiece dată a căutat să îndulcească, cumva sfios, aproape cu pioșenie, formularea frazei pentru a nu deranja ori pentru a se scuza cumva, cred eu, cel puțin așa mi-a părut mie, de faptul că afirma că ideea că orice rău, oricât de mult rău ar fi făcut, în sine, a avut la bază și ideea de bine. Pe principiul, poate, că binele există numai dacă există și răul. Ca necesitatea raportului dintre lumină și întuneric.
Această delicatețe și politețe de tip franțuzesc, a generat seniorilor din sală, care au trăit în perioada comunismului românesc, așa cum am simțit pe deplin, o încredere, o certitudine referitoare la faptul că ideologia comunistă nu este, nu poate fi rea, ci a fost percepută astfel pentru că cei care au aplicat-o nu au fost cu adevărat comuniști, de parcă cei care au pus-o în scenă nu ar fi fost cei dintre ei, din generația lor.
Odată cu trecerea timpului răul devine încet, încet mai puțin rău. Ori, cu cât răul pare a fi mai în îndepărtare, dar într-o îndepărtare din trecut, cu atât răul pare a fi mai puțin rău. Și cu cât pare a fi mai puțin rău, cu atât cei care l-au trăit, adică cei care s-au compromis alături de el, în lumea lui, împreună cu el, fie pentru că au crezut în ideologia lui, fie pentru că le-a fost teamă să îl pricească în față, fie pentru că și-au iubit familia, neamul, țara încât l-au acceptat... Au gândit că tot răul, în integritatea existenței sale universale, nu este etern pentru că în sine este o manifestare a unei iedei a binelui. Utopia perfectă! Din aceste motive, cred, că dintre cei care au trăit în comunismul românesc și erau acum prezenți în sala I.D. Sârbu a Teatrului din Craiova, ascultând judecată a ideologiei comuniste exprimată de Matei Vișniec, în politețea cu care era prezentată, își găseau argumente pentru a-și îndrepta coloana bătrână, pentru a-și descreți frunțile, și priveau temerari prin întunericul în care eram cufundați încât păreau că se simțeau ca niște faruri salvatoare din trecutul istoriei recente care chemau cu lumina convingerilor lor utopice tinerii care navigau prin valurile istoriei contemporane investigate de distinsul și onorabilul invitat. În sinteză, conferința acesta despre ieri și azi, despre dincolo și dincoace, despre o reorganizare și o schimbare de atitudine a Răsăritului față de Apus și a Apusului față de Răsărit, pe care o propunea conferențiarul, mesajul ei, a evidențiat umbrele pe care, ca pe un obroc, le-am așezat peste propria noastră lumină.
În acest sens, o dovadă certă, ca o temere profundă și inconștientă a lumii în care trăim, nu izvorăște din trecutul nostru. Pentru că în adâncul ființei noastre suntem mereu și negreșit profund nostalgici. Îndrăgostiți iremediabil de trecutul nostru mitic. Reverberațiile politicile naționaliste și comuniste, care exacerbează trecutul nu pentru a crea un viitor, ci pentru a îl manipula, în lumea în care trăim, încă funcționează. De aceea, ce avem de făcut acum este să ne străduim să trasăm cu claritate un vector care să indice un posibil viitor în care trecutul să nu se mai confunde cu viitorul, cu ideea că viitorul este, provine tot în și din trecut. Deoarece trecutul, ale cărui sensuri scapă mereu prezentului, deși pare că poate deveni vizibil pentru că istoria a reținut toate urcușurile și coborâșurile lui, revine doar cu masca trecutului, dar cu natura prezentului din care își generează un cu totul alt fel de viitor. unul nou care nu a mai fost. o copie, o imagine pe care, noi, pentru a o înțelege, o asimilăm, o comparăm cu amintirile din trecut și astfel credem că tot ceea ce ne dorim este să revenim, să ne întoarcem în mitul utopic al trecutului. O repetabilă istorie a durerii, a sângelui, a frământărilor viscerale, plină de sacrificii, întuneric, frig și groază pe care o prezentăm din viitorul pe care, deși nu-l cunoaștem, avem convingerea, credința că îl vom construi diferit, mai bun, și cu mai multă speranță. Întemeiat, am zice, poate, pe încredere, pe asumare și responsabilitate și nu pe sloganuri fluturate în funcție de interese partinice și de grup.
Ar mai fi de spus că sala I.D Sârbu a Teatrului din Craiova este un cavou imens unde m-am simțit ca într-un cenotaf. Dincolo de lumina unor reflectoare focalizate asupra personajelor principale și a faptului că pereții se deslușeau ascunși prin întuneric ca niște fantome peste care treceau în direcții ce păreau fără rost și sens mănunchiuri de țevi înșiruite paralel de-a lungul unor pânze negre ce le acopereau ca un doliu... Era un mediu întru totul irealist, suprarealist. Din acest punct de vedere chiar m-am simțit ca la teatru. Un teatru al absurdului nu datorită piesei prezentate, ci din cauza construcției absurd de suprarealistă în sine. Cel puțin pe interior. Să nu mai spun că spectatorii erau așezați într-un fel de tribune sportive, ridicate parcă la repezeală din schele de fier ce păreau că provin din cele pe care urcaseră îngerii la facerea lumii, care au fost aduse și asamblate aici ca de pe ultimul șantier din timpul regimului comunist, pe când siguranța cetățeanului conta doar din punct de vedere al serviciilor de informații, numite, ironic aș spune, Securitatea statului. Unde ideea de Stat se confunda cu unicul Partid Comunist care nici el nu era unic decât prin prisma celui care îl conducea, pentru că nici un alt membru din partid nu putea gândi și decide altceva decât „conducătorul iubit”.
O „iubire” despre care Matei Vișniec nu a vorbit. Dar prin ceea ce a spus m-a ajutat să o înțeleg că încă există și se manifestă ca o nostalgie a unui viitor prezent în generația seniorilor dintre noi, tot atât de real pe cât poate fi un viitor al nostalgiei. Dar și că, dincolo de aceste ironii, există întotdeauna viitorul generat de tot ceea ce înseamnă responsabilitate, asumare și multă, multă atenție față de tot ceea ce se întâmplă acum, azi, în lumea în care trăim. Că mâine nu trebuie să fie neapărat mai bun decât azi, dar că poate fi măcar la fel de bun ca azi. Dar mai ales că trecutul nu trebuie mistificat și prezentat ca viitor, deoarece cimitirele și mormintele sunt locuri de odihnă și expresii ale respectului și prețuirii pe care le purtăm strămoșilor, moșilor și părinților noștri, dar din care, cu toate acestea, nu trebuie să ne construim viitorul nostru. Pe acesta nu trebuie să îl îngropăm înainte de a-l trăi, pentru că în acest fel ne sinucidem și nimeni nu își va mai aduce aminte de noi și nici de urmașii noștri în veci.