(creierul. se întâmplase ceva cu el, în mod straniu copilul nu se mai putea ține bine pe picioare, nu putea mânca nimic, nici măcar struguri. a fost internat, i s-a colectat lichid cefalo-rahidian - ţi se bagă un ac în coloana vertebrală, pe viu - dar lichidul nu a relevat nimic deosebit.
apăruseră pastilele de ampicilină, mici tuburi din plastic, jumătate roşii, jumătate galbene, i-au dat să mănânce ampicilină, să vadă ce i se întâmplă, a urinat roşu câteva zile, prima oară s-a speriat groaznic la toaletă - mirosul toaletelor din spitale era înfricoşător, emana putere, pe la începutul anilor ’70 -, dar nu a spus nimănui, a tăcut, s-a vindecat. într-una din serile petrecute în spital, după ce s-a dat stingerea, s-a hlizit, împreună cu ceilalţi copii din salon, la umbrele pe care le făceau crengile copacilor, mişcate de vânt, pe geamurile ferestrelor. ziceau că e satana!
a adormit şi a visat că mergea spre casă, iar în dreptul bisericii reformate, un porumbel, venit din turlă, s-a aşezat pe acoperişul unei clădiri. pe o ţiglă se vedea o pană mare, ca de aripă de gâscă. „de ce aţi vorbit despre satana?! acum va veni sfârşitul lumii!” apoi a luat pana şi a zburat cu ea înapoi în turlă.
brusc, lumea a devenit imponderabilă. copilul se rotea încet deasupra străzii, bătea un vânt straniu care stârnea praful. dispăruse populaţia. doar dincolo de drum, lângă o maşină volga de culoare neagră, era un om mort, plin de sânge, aşezat pe trotuar, sprijinit cu spatele de poarta unei case părăsite).