Gorun Manolescu în dialog cu Iulia Militaru (fragment 3)

Nota: Acest dialog a avut loc între mine şi Iulia Milidaru, directoarea editirii FracTalia, după ce îmi publicase cartea „Fragmentarium: ficţionale”, în 2017, la recomandarea lui Felix Nicolau. F.N. a scris pe coperta din spate a cărţii, următoarele:
„Specificul scriituri lui Gorun Manolescu a fost întotdeauna erudiţia dublată de un carnavalesc bine temperat. Pe urmele lui Ţuţea – dar mult mai puţin încâlcit şi mai precis în delegarea cuvintelor, teoreticianul îşi distribuie ideile în proze scurte şi scenete. Nemaipomenita vitalitate a scriiturii face posibil un spectacol livresc cu actori ca Borges, Baudrillard sau Kafka. Limbajul este zvelt, deloc fanariot. Inteligenţa se revarsă mereu în ironii, dar şi efectele stilistice sunt sănătoase şi plastice, nu doar zorzoane. Pentru iniţiaţiaţii în cultură, spectacolul e un adevărat deliciu şi o enciclopedie condensată. Pentru amatorii inteligenţi, o hibridizare strălucită. Pentru cei nici-nici (oúte- oúte). Interesant este şi stilul fragmentarist al textelor, care le conferă expresivitate şi intensiune sporite, cum spune autorul în Preambul., textele sunt durere şi întristare, adică stimulent crâncer. Interesant este şi stilul fragmentarist al textelor, care le conferă expresivitate şi intensiune sporită”.


Dialogul respectiv a apărut prima dată în revista NOEMA, Volumul XVII, 2018, Supliment la https://noema.crifst.ro/suplimente/NOEMA-2018%20supliment.pdf .
Şi a fost reluat de Academia Edu, la
https://www.academia.edu/40243173/Iulia_Militaru_%C3%AEn_dialog_cu_Gorun_Manolescu_eseu , precum şi în revistele „EgoPhobia” şi „Semne bune”.

IM: Doar câteva precizări aş ţine să fac legat de cele din fragmentul anterior, şi aş începe chiar de la problema deconstructivismului. Nu ştiu dacă această înţelegere a deconstrucţiei ca joc superfluu, joc de dragul jocului, ne ajută la ceva. Ea plasează deconstrucţia exact în locul pe care aceasta a încercat să-l evite, în opoziţia falsă structuralism-poststructuralism, respectiv raţional-iraţional. Există un joc, desigur, dar regulile şi miza lui e alta, chiar şi locul unde se desfăşoară e altul. Miza – propria semnificaţie. Într-o carte mai veche, Jonathan Culler pune această problemă a deconstrucţiei înţeleasă în cadrul unui sistem de gândire bazat chiar pe opoziţiile binare. El spune acolo că ar trebui să ne ridice semne de întrebare chiar faptul că teoreticieni reprezentanţi iniţiali ai structuralismului au ajuns să fie încadraţi în poststructuralism ceea ce face ca acesta din urmă să fie mai degrabă o consecinţă firească a primului (de altfel, ideea apare şi la Peter Osborne), punctul în care structuralismul începe să se întrebe despre „certitudinea” pe care a afişat-o. Pe de altă parte, această mişcare de analiză a propriei metode şi propriilor concluzii nu are nimic iraţional. Ea doar ne învaţă cum să gândim şi să integrăm incertitudinea, iar deconstrucţia face asta şi cu ea. Dacă orice noţiune este formată dintr-un nucleu, o semnificaţie centrală, şi zone periferice, deschise, prin care sensul ei este permanent transformat, atunci prin negarea centrului, ajungi să pui sub semnul întrebării propriul sens. Ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva chiar noţiunea de marginalitate şi posibilitatea acesteia este negată; deconstrucţia va împinge structuralismul la limita nonsensului, punctul în care poststructuralismul descoperă paradoxul nu ca pe o manifestare a iraţionalului, ci ca pe o şansă de a trece prin această experienţă a limitelor. Marginalitatea nu permite un joc gratuit, ea a fost mereu spaţiul unde Altul s-a putut forma. Acest Altul reprezintă în definitiv ieşirea din binomul Eu-Celălalt, el există dincolo de jocul actualizărilor şi potenţializărilor noastre, în afara jocului, de fapt. Asta ne-a arătat deconstrucţia, acel în afară, nu pentru a înlocui centrul, ci pentru a arăta lipsa de fundament a lui, imposibilitatea lui. Acest Altul este chiar realitatea, în cele din urmă, nicidecum Nimicul.
Pe de altă parte, acea cultură literară care permite ca fiecare să îşi afirme propriul adevăr, ducând în cele din urmă la blocarea comunicării (căci acolo se ajunge, nu?), este o cultură construită pe certitudini, o cultură „războinică”, a respingerii deconstrucţiei, şi care are ca fundament lupta pentru afirmarea de sine. Originile ei sunt mult mai vechi. Am să dau acum o completare a ceea ce ai afirmat anterior despre experiment interior.
„Dacă atunci când executaţi unele posture de meditaţie nu conştientizaţi experimentând, unii dintre voi veţi ajunge, cel mult, la performanţe de circ şi nimic mai mult.” Iată o descriere perfectă a culturii literare, ca performanţă de circ, care funcţionează într-o lume închisă în care a experimenta, colonizându-l pe celălalt sau lăsându-te colonizat, devine o modalitate de a creşte vânzările, de a te vinde şi de a vinde prin puterea de a lua cât mai mult de la celălalt, prin contracte şi schimburi cât mai profitabile. Colonizarea are aici o semnificaţie negativă, violentă; nu se poate face trecerea spre simbioză (?) Probabil că nu într-o cultură literară, în care s-a creat o nouă clasă, nu?, clasa culturală prin care subversivul, marginalul sunt folosite în scopuri economice (spectacolul vinde cel mai bine), şi nicidecum experimentate. Mai trebuie precizat că o afirmaţie de tipul, citită „clasic”: „realitatea este o căţea”, aparţine aceleiaşi culturi literare nocive. Realitatea oricărui termen este una economică. Şi desigur, doar o des(re)compunere a cuvântului „căţea” ne-ar ajuta să înţelegem excesul de invizibil al realităţii, împotriva oricărei simplificări economice de sens. „Companion species” poate fi o cale, desigur, sau... „implosion of nature and culture”. Totuşi, ceva ne ţine departe – suntem împotriva deconstrucţiei şi/sau feminismului etc. etc.


GM: Aşa cum ai abordat lucrurile, dacă privim cu atenţie premisele implicite pe care le-ai adoptat, ai dreptate. Şi aici „binarismul” între poziţia dumitale şi poziţia mea care pleacă de la alte premize îşi arată colţii. Ca în fizica cuantica vizavi de complementaritate, unde doi experimentatori experimentează din puncte de vedere diferite aceeaşi REALITATE şi al treilea, detaşat, constată că EA este, într-adevăr, aceeaşi. Divergenţa dintre noi apare din semnificaţia diferită pe care o dăm REALITĂŢII. Menţionez că eu acord Realităţii un sens ontologic, de Existenţă în general şi nu de existenţă a „altuia”, fără a nega existenţa acestuia înglobând-o
„simbiotic”; faptul că noi procedăm altfel, împotriva „realităţii” cum o văd eu, e cu totul altceva. De aici şi faptul că eu am vorbit de lumile posibile „multiversuri” ale lui Martin Rees. Şi am considerat că literatura, este şi trebuie să fie un mijloc specific de cunoaştere şi acţiune corectă ca şi alte modalităţi care fac parte din gnoseologie (filosofie, ştiinţă şi chiar teologie, atât timp cât ea nu devine fundamentalistă, ca să nu mai vorbim de artă din care literatura face parte). Este iar un subiect vast care trebuie dezbătut, pe care propun să-l rezervăm acelui alt dialog. Şi aceasta deoarece „deconstrucţia” este, cel puţin până cum, legată de postmodernism iar eu o leg nu numai de acesta, ci şi de postmodernitate în cadrul căreia postmodernismul este doar un curent de gândire care nu se confundă şi nu poate fi confundat cu lumea postmodernă în care trăim acum, aşa cum voi încerca să arăt mai încolo.


IM: O.K. La începutul volumului Fragmentarium faci o distincţie între gândirea conceptuală şi cea fragmentară. Aceste două tipuri de gândire introduc o ruptură în interiorul „culturii literare”. Deschid ele, în acelaşi timp, două direcţii distincte şi posibile pentru literatură?


GM: Da, tocmai pentru că acea libertate de care vorbeam devine infinită în cadrul fragmentarismului şi acel „har”, de care, de asemenea, vorbeam, dacă îl ai, se poate manifesta şi el fără oprelişti.


IM: Dar el nu se manifestă, când există, şi în cadrul literaturii conceptuale?


GM: Şi asta e adevărat. Dar acolo el apărea în cadrul unui joc pe figuri impuse. În schimb, în literatura fragmentară i se oferă şansa unui joc pe figuri libere.


IM: Aici este nevoie de o explicaţie şi, aşa cum spui, de experiment interior pentru a o înţelege. Deşi, precizez de pe acum că felul acesta de a secţiona din nou lucrurile: fragmentar vs. conceptual, mi se pare o reintroducere a binomului, exact lucrul de care ar trebui să ne eliberăm. Accept existenţa fragmentarismului, dar nicidecum în opoziţie cu conceptualismul. L-aş vedea mai repede ca pe o formă de postconceptualism.


GM: Bună observaţie. Putem să-i spunem cum vrem postconceptualismului de exemplu şi
„fragmentarism” pentru că mi se pare că se cam face abuz de prefixul „post”. Este evident (măcar pentru mine) că nu există termeni, noţiuni, concepte exclusiv denotative (vezi logica fuzzy de care vom vorbi ulterior). Ele devin denotative numai în măsura în care le facem noi să devină astfel. Dar, în anumite situaţii, cum este şi cea de faţă, este util să îngroşăm înţelesul unor termeni pentru a reuşi să înţelegem limitele lor şi pentru a-i distinge unii de alţii, păstrând tot timpul în minte conotativitatea. Mai departe, cred că nu putem spune dacă „conceptualismul” sau
„fragmentarismul” a apărut primul în limbaj natural. E foarte complicat şi ar trebui să apelăm la apariţia limbajului la animalul Om. Cert, tot pentru mine, este că cele două moduri de exprimare constituie două limite, între acestea existând o infinitate de mixturi ale acestor moduri de exprimare ceea este luat în considerare de logica fuzzy atunci când introduce „nuanţarea”. Prin urmare, în legătură cu „conceptualismul” şi „fragmentarismul” dă-mi voie ca, mai departe, să consider că cele două moduri devin preponderente şi nu exclusive, primul, pentru modern (plecând de la Iluminism) şi cel de al doilea, pentru postmodern. În plus, ai deschis o altă cutie a Pandorei. Să profităm de ea. Există într-adevăr, într-o abordare conceptuală diverse variante. Una fiind şi varianta PoMo nedeconstructivistă în care învârtirea în jurul nimicului, joc de dragul jocului, nu mai are loc. Conceptualizarea pleacă de la genul cel mai de sus, conceptul princeps. Care în limbaj „filosoficesc” se numeşte „categorie”. Şi urmează apoi descompunerea pe niveluri până la ultimul care conţine aşa zisele elemente terminale, nedecompozabile. „Adevărul pur, ontologic” se află la nivelul categoriei (a prezumţiilor şi regulilor). El se moşteneşte în ramificarea de sus în jos, deductiv, pe niveluri. Mai mult, pe un nivel componentele mai şi comunică între ele, ceea ce complică lucrurile, dar în sensul bun. Altfel am spune că este vorba doar de o clasificare (taxonomie) chioară şi neinteresantă. Asta este schema simplă dar sugestivă a gândirii conceptuale. Care în sistemele deductive se complică cu o comunicare mai complexă inter-niveluri pe care o poate intui fiecare dintre noi. Prin urmare „adevărul pur” se regăseşte peste tot de sus până jos şi este unic, adică univoc, fiind impus de genul-categorie de la care se pleacă. Din acest motiv se şi spune că gândirea conceptuală este univocă, fără rest! Într-un text al unui scriitor „omniscient” (omnipotent şi etc.) ca şi în orice sistem de gândire închegat
„conceptual” (filosofic, ştiinţific, chiar şi teologic, aici intervenind „dogmatica” religiei
respective) aşa se desfăşoară lucrurile. Fără rest[15]?! Ei aici apare surpriza şi frumuseţea ironiei sorţii! Pentru că Gödel n-a avut treabă şi s-a apucat, nu numai să emită, dar să şi demonstreze teorema care-i poartă numele şi anume că în orice sistem conceptual-deductiv, corect construit, apar la un moment dat nişte lucruri ciudate sub forma unor propoziţii care nu contrazic adevărul „pur” de la care se pleacă, dar nici nu-l mai afirmă logic. Şi uite aşa, restul acela nefericit de frumos dar şi înspăimântător îşi arată invariabil colţii mirifici. Nu voi mai vorbi despre ce se întâmplă în alte părţi (filozofie, ştiinţă, teologie) şi despre cum se rezolvă problema. În schimb, în literatură, Umberto Eco a găsit sintagma fericită de „operă deschisă” [16], valabilă şi în cazul abordării conceptuale dar, vom vedea mai departe, cu atât mai mult în cea fragmentară. Ea, cea conceptuală, că de ea ne ocupăm acum, prin restul de care vorbeam, i.e. care „devine”, dar numai pentru operele care îşi merită titlul de „operă”, prin potenţialitatea nebănuită a unui asemenea rest dat de „harul” inclus. Părând a nu se mai epuiza. Cum sunt anumite texte rămase din Antichitate care încă nu şi-au epuizat potenţele nici până azi. Opera îşi depăşeşte astfel autorul. Întocmai cum Demiurgul după ce a creat o lume, s-a dat la o parte, şi-a şters apoi urmele şi priveşte de la distanţă, amuzându-se: unde a dat şi unde a crăpat. Prin urmare, cu toată pretenţia de „univocitate” a „adevărului pur” propus, orice operă artistică realizată în stil „conceptual”, în care este inclus nu numai talentul dar şi harul, prin „restul” care nu-i dă pace îşi pierde univocitatea. Era să zic virginitatea şi n-aş fi zis rău pentru că o asemenea operă poate intra în gestaţie sau, de ce nu, în gestaţii şi naşteri multiple.


End Notes
[15] Deşi, deconstrucţia tocmai aici l-a identificat. Există în acest text „închegat“, cum îl numeai, zone deschise, apărute în ciuda oricărui control omniscient. Restul rămâne mereu în orice, urma invizibilă a realităţii, surprinsă doar din greşeală, printr-un eşec de creaţie. Desigur, în arta abstractă este mult mai uşor de identificat. Badiou l-a numit procedeul substracţiei. În aceste puncta de realitate putem obţine acea „implosion of nature and culture”.
[16] Umberto Ecco, Opera deschisă, Piteşti: Paralela 45, 2005.