Nota: Acest dialog a avut loc între mine şi Iulia Milidaru, directoarea editirii FracTalia, după ce îmi publicase cartea „Fragmentarium: ficţionale”, în 2017, la recomandarea lui Felix Nicolau. F.N. a scris pe coperta din spate a cărţii, următoarele:
„Specificul scriituri lui Gorun Manolescu a fost întotdeauna erudiţia dublată de un carnavalesc bine temperat. Pe urmele lui Ţuţea – dar mult mai puţin încâlcit şi mai precis în delegarea cuvintelor, teoreticianul îşi distribuie ideile în proze scurte şi scenete. Nemaipomenita vitalitate a scriiturii face posibil un spectacol livresc cu actori ca Borges, Baudrillard sau Kafka. Limbajul este zvelt, deloc fanariot. Inteligenţa se revarsă mereu în ironii, dar şi efectele stilistice sunt sănătoase şi plastice, nu doar zorzoane. Pentru iniţiaţiaţii în cultură, spectacolul e un adevărat deliciu şi o enciclopedie condensată. Pentru amatorii inteligenţi, o hibridizare strălucită. Pentru cei nici-nici (oúte- oúte). Interesant este şi stilul fragmentarist al textelor, care le conferă expresivitate şi intensiune sporite, cum spune autorul în Preambul., textele sunt durere şi întristare, adică stimulent crâncer. Interesant este şi stilul fragmentarist al textelor, care le conferă expresivitate şi intensiune sporită”.


Dialogul respectiv a apărut prima dată în revista NOEMA, Volumul XVII, 2018, Supliment la https://noema.crifst.ro/suplimente/NOEMA-2018%20supliment.pdf .
Şi a fost reluat de Academia Edu, la
https://www.academia.edu/40243173/Iulia_Militaru_%C3%AEn_dialog_cu_Gorun_Manolescu_eseu , precum şi în revistele „EgoPhobia” şi „Semne bune”.


IM: Bine. Hai să lăsăm pe mai târziu ce se întâmplă cu ajungerea la o „schimbare neschimbată”. De fapt, acum, pe mine mă interesează…


GM: Evident, literatura. Dar dacă m-ai provocat, ţi-am răspuns. Şi poate nu inutil pentru discuţia noastră deoarece…


IM: ...deoarece întrebarea care mă frământă este dacă, alături de ştiinţă, filozofie şi teologie, literatura este, sau nu, un mijloc de cunoaştere şi de ce natură este acesta?


GM: Excelent. Hai să ne focalizăm pe această direcţie. Şi să ne lăsăm, ca cititor şi/sau autor „furaţi”, intuitiv, de ea. Cu ce să începem?


IM: Aş începe discuţia nu de la cartea apărută anul trecut, Fragmentarium: ficţionale, ci de la un text mai vechi al dumitale, Dincolo de ironie şi ironism, mai exact de la prima discuţie virtuală cu Richard Rorty. Ce reprezintă, de fapt, „cultura literară”, acea cale pe care au mers intelectualii occidentali în „detrimentul adevărului redemptiv”? Şi care ar fi consecinţele acestei „înfloriri” a culturii literare asupra literaturii?


GM: „Ce reprezintă, de fapt, «cultura literară», acea cale pe care au mers intelectualii occidentali în «detrimentul adevărului redemptiv»?” (adică a Adevărului care să-i mântuie G.M.)? Păi ei au ales, fiecare în parte, propriul adevăr pe care încearcă să-l transmită şi nu prea sunt în stare. Este ceea ce caracterizează, în mod deosebit, „postmodernismul”, pe scurt PoMo aşa cum îl alintă ei, plecând de la Nietzsche citire: ”Lumea adevărată – inaccesibilă? Oricum, neatinsă. Şi neatinsă fiind, e şi necunoscută…Lumea adevărată – o idee ce nu mai e de niciun folos…Lumea adevărată am lichidat-o: Ce lume a mai rămas? Cea aparentă, poate?... Dar nu! Odată cu lumea adevărată am lichidat-o şi pe cea aparentă!; sfârşitul celei mai lungi erori; punctul culminant al omenirii; INCIPIT ZARATHRUSTRA”[6]. Prin urmare, fiecare dintre ei a devenit un Zarathrustra pe cont propriu! Aceasta a condus la o libertate totală de gândire şi exprimare fără nicio restricţie interioară: „Dincolo de bine şi de rău”. Este ceea ce ne propune PoMo în lumea într-adevăr POST MODERNĂ în care am intrat şi suntem bulversaţi. Dar PoMo nu se confundă, în chip de curent de gândire - o ultimă suflare a iluminismului - cu POSTMODERNITATEA. Cum, tot aşa, epoca MODERNĂ nu s-a confundat cu modernismul, în ea apărând tot soiul de curente, unele dintre ele contrazicând caracteristicile principale ale acesteia. Mă întrebi: „Şi care ar fi consecinţele acestei «înfloriri» a culturii literare asupra literaturii”? Păi, această „înflorire” reprezintă tocmai acea libertate totală (şi nu numai în literatură şi artă, ci în general în toate domeniile cunoaşterii şi acţiunii umane) cu bunele şi relele ei.


IM: Întotdeauna problematica libertăţii mi s-a părut complicată, adesea un termen inutil aş zice – libertatea. Există probabil doar ca invenţie a noastră, atât de umană, obsesie a umanităţii de la „Iluminism” încoace şi apoi de la celebrele „Drepturi ale omului”. Literatura nu ar fi trebuit niciodată să accepte jocul cu acest cuvânt. Acum a devenit singura noastră şansă de a-i schimba semnificaţia. Libertatea trebuie să devină altceva, ceva care să ne scoată din cercul vicios uman-inuman, în care momentan se învârte. Aş întreba, prin urmare, care sunt totuşi „bunele”?


GM: Cu bunele: dă-mi voie să ne aducem aminte de Wittgenstein şi ale sale „jocuri de limbaj”.
„A da ordine şi a acţiona potrivit ordinelor; a descrie un obiect după înfăţişarea lui sau după măsurători; a construi un obiect pe baza unei descrieri; a relata un eveniment; a formula presupuneri despre un eveniment; a formula şi testa o ipoteză; a prezenta rezultatele unui experiment în tabele şi diagrame; a născoci o poveste şi a o citi; a juca teatru; a cânta melodii ale unor dansuri; a dezlega ghicitori; a face o glumă; a o spune; a rezolva o problemă de aritmetică practică; a traduce dintr-o limbă în altele….”[7]. El deschide o cutie a Pandorei. Pentru că pune în evidenţă mulţimea, pluralitatea logicilor necesare pentru a descrie diversele domenii ale lumii în care trăim. Şi asta în detrimentul logicii aristotelice, aşa numite „clasice”, care a avut pretenţia ani, o mulţime de ani de-a rândul, de a fi univocă şi universală[8].


IM: De fapt, ce spune el?


GM: Spune că toate aceste „logici” presupun existenţa unui set de reguli cunoscute de un emiţător şi un receptor pentru a se angaja într-un joc. Ca în jocul de şah, de exemplu. Dar mai înseamnă şi altceva implicit: adoptarea unor prezumpţii. Cum ar fi, în cadrul jocului de şah, că nici unul dintre participanţi nu va profita de iuţeala sa de mână pentru a scoate de pe tablă o piesă a adversarului. Altfel spus, un joc de limbaj poate reprezenta şi un sistem de gândire: cu un fundament care conţine un set de „prezumţii” şi un set de „reguli de inferenţă”, ambele împreună referindu-se la un Adevăr Ontologic. Şi, de asemenea, un bloc de propoziţii care se construiesc prin aplicarea regulilor de inferenţă, plecând de la prezumţii, fiecare propoziţie reprezentând un Adevăr Logic care, evident, nu contrazice „Adevărul Ontologic”.

IM: Interesant. Şi ce fac adepţii PoMo?


GM: Fiecare autor de acest gen care se respectă şi poate fi luat în considerare, propune, într-un
text, propriile reguli ale unei lumi neapărat noi. Lume pe care o creează, iar receptorul este invitat să descopere prezumpţiile şi regulile ei pentru că acestea nu sunt date explicit. Adică să facă experimente interioare (mentale) pentru a le „înţelege”. Nefericirea este că, de la un text la altul, autorul schimbă „fundamentul” şi receptorul intră în ceaţă. Întocmai ca Lila. Lila în Hinduism care, într-o primă accepţiune înseamnă „joc”. Însă într-una mai profundă trimite la activitatea Absolutului de a se juca prin crearea de universuri din Cosmos[9] (n.b. Cosmosul nu se confundă cu universul ci, în conformitate cu apreciatul şi cunoscutul astrofizician englez înnobilat, Sir Martin Rees, din el se nasc universurile, de fapt „multiversurile” - frumoasă denumire metaforică ce-i aparţine[10]). Şi acum autorul PoMo ia locul Absolutului sau Demiurgului, fără nici o restricţie interioară pentru că, nu e aşa?, este „în afară de bine şi de rău”.


IM: Întotdeauna am încercat să ne explicăm procesul creării şi prezenţei operei de artă prin asocieri cu elemente oarecum improprii, precum organisuml, maşina, cosmosul etc., şi mereu am legat toate acestea de imaginea unui zeu care fie acţionează prin noi, fie noi ajungem la el şi îi luăm locul. Situaţia în care se află astăzi arta contemporană este o consecinţă a acestor comparaţii nocive şi pretenţii genialoide. Creaţia şi opera de artă ar fi trebuit gândite liber de aceste aproprieri forţate. Nu cred că există nici o legătură între cosmos, multivers şi lumile potenţiale ale literaturii. Sunt procese diferite, teorii diferite care trebuie privite aşa. Aceasta este imaginea fabricată, comercială a PoMo, prin alăturarea unor discursuri de popularizare. În Postmodernism văd tocmai o încercare de a destabiliza aceste discursuri, de a le scoate la suprafaţă impostura; nicio ficţiune nu ar trebui să aibă prioritate asupra altei ficţiuni sau să o confişte. Datorită postmodernismului am avut posibilitatea să cunoaştem ce înseamnă această libertate, nu cea a proliferării fără restricţii interioare a operelor, ci tocmai iluzia din spatele acestei proliferări; faptul că avem posibilitatea să o cunoaştem, să devenim conştienţi de ea, dă semnificaţie ideii de libertate.


GM: Stop cadru! Aici părerile noastre diverg. Şi tocmai prin asta dialogul nostru devine mai interesant. Îl voi lua de exemplu pe Fowles cu al său „Magician” – nu este text care să discute despre PoMo şi în care Fowles să fie exclus din acest curent. Nu cred că se poate nega postura lui Conchis de Demiurg-Păpuşar de a se juca cu Nicholas, punându-l pe acesta să trăiască efectiv, să „experimenteze exterior şi interior“ tot soiul de lumi posibile, contradictorii, precum adevăratul presupus „Demiurg“. Care, plictisit moarte în singurătatea sa astrală, l-a inventat pe om şi imaginaţia acestuia ca să aibă cu cine să se joace de-a baba oarba. Ca, în final, Fowles să demonstreze implicit imposibilitatea unei comunicări reale a fiecăruia cu ceilalţi[11]. De fapt este vorba de o imanenţă a contingentului care neagă şi totuşi tânjeşte după transcendenţă. Bine înţeles că poţi veni cu alte exemple, la fel de convingătoare, ca să argumentezi propria poziţie. Precum una dintre conotaţiile deconstrucţiei lui Derrida. Şi anume cum că interpretarea unui text este doar un alt text care nu este el însuşi o interpretare privilegiată şi care deci, la rândul său, se cere a fi interpretat[12]. Poziţia mea este, şi voi afirma acest lucru cu tărie încercând să-l argumentez în continuarea dialogului nostru, anume că, de fapt, postmodernismul nu face altceva decât ca în numele unei libertăţi totale, fiecare autor în parte, în stil propriu, să se cicleze în jurul Nimicului. Şi, paradoxal, tocmai acest lucru le este comun: centrul în jurul căruia se învârt, iar asta îl face pe oricare dintre ei să nu contrazică „libertatea” celorlalţi. Subiectul este mult prea vast ca să-l epuizăm în această convorbire. Iar acum apare ideea altui dialog între noi doi pe care îl putem desfăşura ulterior în cadrul căruia eu să pun întrebări, iar dumneata să prezinţi propria poziţie.


IM: De acord. Pe de altă parte, dacă stăm bine să ne gândim, tot aşa au procedat şi scriitorii „omniscienţi” mai mult sau mai puţin moderni, nu?


GM: Da. Numai că ei prezervau „omniscienţa” lor ca fiind invariantă de la un text, la altul. Întocmai cum în cadrul unui sistem de gândire se pot emite un număr imens de propoziţii (logice) care să nu contrazică „adevărul” (ontologic) al premizelor. În contra partidă un autor PoMo se joacă. Schimbă registrul de la un text la alt text. De bine de rău, te obişnuieşti şi cu asta şi treburile mergi mai departe depinzând de imaginaţia autorului ca să devină (sau nu) plictisitor.


IM: Intervin acum „relele”?


GM: Exact. Pentru că unii autori PoMo, pentru a nu intra în rutină, schimbă fundamentul, nu numai de la un text la altul, ci chiar în cadrul aceluiaşi text. În sensul că nu creează o nouă lume până la sfârşit ci, prin „deconstrucţia” devenită atât de la modă, o lasă neterminată sau o distruge şi trece la alta. Din acest moment solipsismul înfloreşte, iar receptorul se plictiseşte (rimă involuntară). Şi aceasta în virtutea, greşit înţeleasă, a singurei legi care rămâne veşnic neschimbată: totul se schimbă (de regulă imperceptibil) şi instantaneu. Şi o astfel de „virtute” (şi nu legea în sine) luată de ei în considerare nu duce decât, aşa cum am spus, la o ciclare ironică fără sfârşit având ca centru NIMICUL. Unii teoreticieni PoMo vorbesc de o „descentrare”. Adică să te muţi de pe centru pe periferie (pe circumferinţă) pentru că acolo se întâmplă lucrurile interesante; adică jocul de dragul jocului, vechea sintagmă a „gratuităţii jocului în artă”. E treaba lor! În fond „realitatea” cu care se joacă un autor PoMo este una care îl înşeală. Pentru că Baudrillard ne avertizează că ea este „o căţea” (la realite est peut-etre plutot une sphinge qu'une chienne sau în traducerea engleză a textului, disponibilă şi ea, este folosit un cuvânt mai dur: “a bitch”[13]). O căţea care te lasă să crezi că poţi s-o stăpâneşti, s-o dresezi, să te joci cu ea. Dar, în timp ce te joci, ea trece nu pe lângă tine, ci pur şi simplu, peste tine, lăsându-te mult în urmă, ajungând „un raport oficial decalat în timp al realităţii”[14]. Pe care tu, strivit de ea în jocul-simulacru când te învârteai în jurul nimicului, evident nu îl mai poţi citi.
Mergi împreună cu ea, cu Realitatea, mână în mână, n-o silui, indiferent de risc! Şi atunci te va iubi necondiţionat. Pentru că „orice lucru este lipsit de existenţă inerentă” (cum zice varianta de Budismul care neagă reîncarnarea). Dar asta nu înseamnă că nu poate să reapară sub altă formă, cu un alt destin (conţinut), impus de aceiaşi Realitate. Dar pentru asta îţi trebuie nu numai talent ci, aş îndrăzni să spun, şi harul unei anumite intuiţii. Şi aici intervine într-adevăr acest „har”. Harul de a te înscrie, indiferent ce fel de artă sau ştiinţă, etc. faci, într-o evoluţie naturală a Realităţii, de a o intui, de a nu merge împotriva ei, pentru că altfel ea se răzbună. Şi acum jocul capătă o adevărată, imensă miză şi nu te mai învârţi în jurul „Nimicului”, ci rămâi în Existenţă .


END NOTES
[6]Nietzsche, Amurgul idolilor, Bucureşti: Humanitas, 2005, pp. 37-38.
[7]Wittgenstein, Cercetări filosofice, Bucureşti: Humanitas, 2004, p. 105.
[8]Puţini ştiu că tot Aristotel a pus şi bazele „logicii modale”, azi extreme de la modă care, prin introducerea viitorului contingent, aboleşte univocitatea.
[9]Encyclopedia Britanica, Lila Hinduism, [online https://www.britannica.com/topic/lila] [25 apr
[10]Marti Rees, Doar şase numere, Bucureşti: Humanitas, 2000.
[11]E bine că ai făcut această precizare, pentru că aş vrea să dezvoltăm această idee, extrem de importantă pentru mine. Cu mulţi ani în urmă, credeam cu tărie în această imposibilitate de a comunica, însă, în mod paradoxal, ceea ce m-a ajutat să văd lucrurile altfel a fost tocmai deconstrucţia. Explicaţia este lungă şi va trebui să revenim la ea.
[12]Altfel, ar trebui să ne răspundem, cum de este posibil chiar acest dialog? Comunicăm? Această idee a lui Derrida nu are sens fără să precizăm ce înţelege el de fapt prin noţiunea de text. Schimbă întreaga perspectivă. Pe de altă parte, există aici şi o ironie fină, frecventă la Derrida, îndreptată împotriva hermeneuticii. Vom reveni la momentul potrivit, să ne întoarcem la interviu.
[13]Jean Baudrillard, Radical Thought, Translated by Francois Debrix, Sens & Tonka, eds., Collection Morsure, Paris, 1994, p. 5.
[14]Baudrillard, Op. cit., p. 4.