Dacă înțelegem că pentru a fi cu adevărat bun înseamnă să ai posibilitatea de a alege și ai ales să nu fii rău și, dacă, de asemenea, înțelegem că viața înseamnă a pierde timpul care ne a fost dat spre a-l trăi, iar moartea numai o clipă, înseamnă că am învățat să fim buni, dar, totodată, înseamnă că trebuie ca, pentru a rămâne buni, să facem astfel încât lumea să înțeleagă că puteam fi și altfel.
De aceea, este nevoie ca adesea să nu rostim pe deplin ceea ce gândim, pentru că cei care ne ascultă nu ne pot întotdeauna înțelege. Ca atunci când, deși știi că ești peste cei din jurul tău, nu trebuie să te comporți ca atare, deoarece succesul tău în fața lor te înjosește. Gândurile tale, prin urmare, trebuie să le așezi înaintea lor ca înfrângeri pentru ca ei să te prețuiască.
Lumea este viață. Ca atare, cel care o trăiește o articulează propriului fiind prin simțuri, prin experiențe. Nu prin valori. De aceea, cel care nu aude, fără să poată vorbi, rostește prin semne, mai mult decât o poate face un înțelept folosindu-se de semene ca de sofisme pentru a explica ceea ce nu poate fi spus.
Ea este despre spațiul generat de două puncte care matematic pare o dreaptă, pe când, în universul ei, cel dintre două suflete, este un infinit.
Prin urmare, în acest orizont, ceea ce trebuie împlinit rezidă din împlinirea responsabilităților față de propriul fiind. Doar astfel înțelegem de ce în ființă cineva va alege să privească ca într-o icoană. Numai astfel înțelegem că doar sufletul, care este ca fierul, trebuie încălzit până când poate fi prelucrat. Ca și cum, atunci când vorbim despre omul cu două fețe, de fapt, ne referim la omul care nu are obraz tocmai pentru că are prea multe.