Sunt singurii care mă înțeleg. Eu sunt singurul care îi înțelege. Patru copaci slăbănogi cu gâturi slăbănoage și coate ascuțite ca ale mele. Patru ființe care nu aparțin acestei lumi dar se află în ea. Patru scuze rahitice plantate de primărie. Din bloc, toată lumea îi poate auzi dar în zilele noastre e mai important asfaltul și auziți sunt doar muncitorii care îl sparg, scot țevi de sub el și apoi îl aștern la loc. Puterea copacilor e secretă. Trimit rădăcini sub pământ. Cresc în sus și în jos, agață pământul cu degetele lor păroase de la picioare și mușcă cerul cu dinți agresivi, fără să se sature vreodată. Așa rezistă, de aceea rezistă. Ar fi suficient ca unul să uite motivele existenței sale pentru a se apleca toți ca niște lalele într-un borcan, îmbrățișându-se unii pe alții, disperați, muribunzi. A rezista, a rezista, a rezista, își repetă copacii în timp ce eu dorm. E o lecție. Când sunt prea trist sau prea slab ca să mai rezist, când mă simt un nimic de carne între atâtea cărămizi și beton, privesc copacii. Acum, când nu mai e nimic de privit pe strada asta. Patru suflete ce cresc în ciuda urbanizării demente, a cimentului, a asfaltului, a fumului. Patru spirite vegetale care ajung zilnic la sosire și nu uită să ajungă indiferent de zi. Patru minuni al căror unic fel de a fi este să fie, să fie, să fie... Atât. Enorm.