De multe îmi mai aduc aminte privind vechea fotografie. În primul rând de personajul din rândul de sus, cel cu cravată. Este actorul Costel Rădulescu. Primise, pe bună dreptate, atunci, în perioada comunistă, titlul de Artist emerit și Laureat al premiului de stat.
Parcă-l văd și acum, în Hagi Tudose.
Că avea o deosebită forță de convingere, mi-am dat seama atunci când o mătușă, aproape nonagenară, cu care am fost la spectacol m-a întrebat după vreo câteva săptămâni :
- Oare o mai trăi omul acele de la „tiatru” ?
- De ce crezi că n-ar mai trăi ?
- Păi, n-ai auzit cum tușea? n-are cum s-o mai ducă mult.
Dar a mai dus-o domnul Costel, atât timp cât a mai putut să joace în câteva zeci de piese, întruchipând cu talent multe personaje.

Era foarte ușor să stai cu dumnealui la o bere, mai ales atunci când era în criză financiară. În astfel de ocazii se gândea și la soția sa, Liudmila.
- Știu cu precizie ce face acum Liudmila.
- Ce?
- Se îmbracă cu hainele de oraș. Se gândește unde-o fi Costel? Apoi pleacă înspre încoace. Acum intră pe sub tunel și ajunge în Piața Msare. Numai că n-o vedem.
Într-adevăr, după câteva minute, își făcea apariția în ușa localului o doamnă cu un bust generos. Domul Costel se ridica, mai aduce un scaun, face semn chelnerului să mai aducă o halbă.
- Costele, comandă și câțiva mititei. Așa de ocupată am fost de n-am putut găti nimic. Și acuma-s „lihodită”.

Tot acolo, într-unul din saloanele Bulevardului, într-o zi povesteau doi domni. Unul era domnul Costel.
- Cine-i celălalt ?
- Cum de nu știi, uită-te mai bine.
- A, da, sigur, îi tot un actor dar de Naționalul din București, George Calboreanu. Ce-o fi făcând prin Sibiu că, după câte știu, nu s-a anunțat vreun turneu al Naționalului bucureștean.
- O fi venit omul pe acasă.
- Îi de pe la noi ?
- Nu chiar. Îi din Turnișor. O mai fi având pe acolo poate rude, vecini cu care s-a avut bine, prieteni din copilărie.

Organele de partid și de stat din vremurile acelea aveau ce aveau cu cei ce nu erau direct productivi, mai ales cu cei din învățământ și cu actorii. Ce atâtea vacanțe, ce atâtea relache-uri.? Să facă și ei ceva în lunile de vară.
Și astfel s-au organizat fel și fel de cursuri printre care și cel de regie teatru. Domnului (de acum tovarășului) actor Costel i s-a trasat sarcina de a pregăti pe cei ce trebuiau să facă munca culturală în rândul maselor de oameni ai muncii, iar cadrele didactice de la țară să lucreze direct cu beneficiarii actului cultural. O lună întreagă au tot repetat sceneta „La bloc” de Mircea Crișan. Bieții locatari ai unui bloc discutau, fără să ajungă la vreun rezultat, oare când ar fi bine să fie folosită uscătoria blocului? În care zi din săptămână? Unii ziceau că lunea, alții că joia etc. Interesant era personajul Nehotărâtul.
- Eu zic că cel mai bine-i miercurea.
- De ce ?
- Pentru că nu-i nici marți și nici joi.
Tot el mai propunea să fie vinerea.
- De ce ?
- Pentru că nu-i nici joi, nu-i și nici sâmbătă.
Sceneta s-a jucat pe scena Casei de Cultură din Cisnădie. Au fost aduse, ca spectatori, muncitoarele de la „Mătasea Roșie”. Cu greu au fost înduplecate să vină la această acțiune de culturalizare, dar, dacă tot au venit, au râs cu poftă.
S-a ivit o problemă care era cât pe aci să oprească spectacolul. Autorul scenetei, Mircea Crișan, o tulise, cum se spunea pe atunci, în RFG.
Nu-i nimic, a zis maestrul, am pregătit spectacolul și mergem înainte. De unde să știm noi ce a făcut autorul.
Nouă nu ne-a spus nimeni și nici Europa Liberă sau Vocea Americii nu am ascultat. Păi nu?