din steaua mea plecat-am fără straie,
acasă să-mi găsesc pe undeva,
o mângâiere pe un pat de paie,
praful astral, din mine,
să-l poată dezgheța

N-am avut acasă altundeva decât acolo unde mâna aceea, cu pielea subțire precum o foiță uscată de ceapă, ușor tremurândă, mă învelea cu grijă atunci când eu mă prefăceam că dorm, numai și numai să mai ascult o dată povestea vieții.
Bunica avea obiceiul, în liniștea serii, să vorbească cu sine, să cânte șoptit.

Au fost două fete la părinți, ea, Florina, a mai mică, și Ioana, care a rămas în sat, la Văleni. Le-a murit mama devreme, când ea nici nu împlinise trei ani. Au trăit și au crescut fără carte, căci tatăl lor, Cărăbujan, nu le-a dat voie să meargă la școală, din pricină de neîncredere în cinstea lor, în ele. Florina s-a lăsat dusă după Radu, din celălalt sat, de dincolo de Vedea și dincolo de pădure. A luat-o într-o noapte, pe cal, și duși au fost. În bătătura lor am crescut.

Dar eu nu eram acasă în bătătura aia. Nu! Acasă eram în vraja locurilor care mi se arătau când vorbele sale, spuse ori cântate, izvorâte din suflet, reuşeau să-mi lumineze închipuirile . Gândurile mi se întrupau odată cu somnul care mă ademenea să mă prind în joc cu umbrele care se zbenguiau pe albul varului de pe pereţi. Păreau niște iele ivite din lumina flăcării leneșe ce parcă ațipea în lampă și din fumul care se rostogolea peste buza sticlei înnegrite deja. Adormeam, dar încă mai auzeam, când și când, glasul ei, pe care îl port și-acum, adânc în mine, să-mi fie călăuză pe drumul către acasă.