O dată când ne mutam de la sud la nord, am condus și am condus pe malul Marilor Lacuri,
nu am observat nimic deosebit, neobișnuit, era în Vinerea Paștelui,
soarele încălzea tot mai mult, iar fermierii se pregăteau să planteze cartofii: - uite, pui scumpi, vedeți lacul, are apă dulce, acestea sunt lacurile cu cea mai multă apă de băut din lume.
După ce am traversat podul Sault Sainte Marie a început furtună de zăpadă.
Nu ne-am gândit prea mult, am oprit peste noapte într-un loc cald, nu vedeai urmă de om, retrași, viscolul țopăia pe la geam ca un păianjen din fulgi.
Am ciulit urechile, după zece povești am adormit păsărește.
Dimineața următoare am condus din nou până am ajuns o altă furtună de coadă.
Copilașii scumpi și dragi: când o să ajungem mamă? Da unde mi-i iepurașul? Mi-am pierdut biberonul. Când se va opri furtuna, sper că nu a venit să ne înghită? O să vedem urșii?
Da mamă, ajungem, ajungem când soarele răsare, ajungem cu el.
- Și o să vedem pescarii?
Da mamă, o să vedeți pescarii.
- Și o să vedem vulturii, și musul, și vulpea, și lupii.
Da mamă, o să vedem și vulturii, și musul, și vulpea, și lupii.


A doua zi cu greu am deschis ușa, lumina ne orbea, numai văzusem în vița noastră atâta lumină, o lumină care ai fi zis vrea să te înghită, să te omoare.
Am continuat drumul, și am continuat până când am ajuns în tundra acoperită de zăpadă și cenușă. Trunchiuri de copaci ascuțiți și negri, săbii arhaice aruncate pe câmpul de luptă cu ascuțișul spre cer, de parcă vorbeau: de ce ne-ai ars Doamne?


Am condus și am tot condus, sute de mile, dar am văzut și pui de copaci, scoteau capetele de sub cenușă,
părea că și alte păsări se întorc (înafară de ciori).
Nu știu de ce scriu acum despre Marile Lacuri și apa lor rece și dulce,
despre furtuni de zăpadă și pădurea care a ars,
și copacii cu trei frunzulițe.
Îmi amintesc, ne mutam pentru un loc de muncă și o casă.


Poate doar am vrut să-ți spun, să nu-ți faci griji pentru pădurea care a ars,
zăpada va veni să astupe cenușa, iar cioturile negre vor vorbi cu Dumnezeu,
în ciuda fumului, vei vedea cu ochii tăi cum o pădure firavă și tânără crește, și atâtea și atâtea frunze vor aștepta să fie bătute de vânt, spălate de ploi, înghețate de ger, de nici n-ai să te vezi de printre brazi, și ai să spui:
Mă regăsesc și nu mă regăsesc în tine Doamne.
Sunt un visător oko-jumu, vorbesc din vise, mănânc din vise,
trăiesc în visele de la marginea lumii,
pe când se pare, tu, cuceritor fără arme, mânuiești drumurile,
furtunile.
Mă uimești Doamne ce stil ai, cât de dibaci ești, și cât de ușor îți este să pretinzi inexistența zborului deasupra apelor adânci, și tulburi, iar
taigaua, o taigaua, cine nu o visează când e în burta ta nu o pricepe niciodată.