Motto: Dumnezeu nu-i decât incapacitatea noastră de a ne opri undeva.

Trenul scârție din toate încheieturile. Băiatul şi fata din fața mea se sărută ignorându-mă. Instant, mi-aduc aminte de trenurile din manualul de fizică de clasa a noua. Cu ultimile vagoane defecte care se tot desfaceau în timpul mersului… Care e distanța dintre locomotivă şi vagonul oprit? Nicio problemă despre margine. Iubirea, furia, nebunia, ura au margini? Nici măcar rafinatul și precisul Peano nu ajunge la o concluzie în poemul său:

1 e un număr.
Succesorul unui număr e tot un număr.
Dacă două numere au succesori egali, sunt egale.
Numărul succesiv altui număr nu poate fi 1.
Orice clasă care îl conține pe 1 şi pe succesorul lui n atunci când îl conține pe n, va conține clasa numerelor.

Trenul ăsta se va opri undeva. Felii subțiri de gând acoperă distanța dintre nihil-ul adolescenței si dubito-ul maturității. În spațiile libere toți înghesuim poezie, când ar trebui să le ocupăm cu matematici. Un psiholog spune că tristețea se repară cu probleme abstracte. Impersonale.
Băiatul şi fata se pregătesc să coboare într-o gară mică. Cu peron pietruit, îmburuienat. Plouă şi fiecare picătură de pe fereastra trenului seamănă cu o retorică a agoniei.