am coborât treptele una câte una
acum încercăm să le urcăm două câte două
nu ne-a învățat nimeni să urlăm
dar o facem încă de la primul pas
atunci când toți cred că țipătul acela
este un semn de bucurie în fața vieții
dar este doar vaiet despre liniștea pierdută
acelea sunt primele gesturi ale pruncului
când află că a părăsit definitiv pântecul mamei
dar nimeni nu le ia în seamă

scriu aceste rânduri într-un vacarm infernal
cu un picior mai jos de prima treaptă
deja am aflat că nu-i nici o tăcere în cuvintele nerostite
nu te poți ascunde în spatele unor explicații
din care să rezulte ceva de genul
eu n-am spus nimic doar scriam sau
eu doar am gândit asta altcineva a spus-o
nu te poți ascunde atunci când dinții scrâșnesc
atât cât să te auzi chiar și atunci când fugi de tine
și nici în spatele pleoapelor închise
ori acoperindu-ți urechile...
tot vei auzi cum se sparg convingerile bazate pe enunțuri
despre care acum au dubii chiar și impulsurile
procesate de către cei care au atins treapta
unde tăcerea este oarbă