Mândrie și prejudecată sub cupola Ateneului

Vă amintiți de romanul Mândrie și prejudecată? Dar de filmul serial, cu același nume, unde era prezentată o familie engleză cu cinci fete? Două dintre ele, cele mari, fermecătoare, inteligente, una puțin introvertită, cealaltă cu vise mai pământene, ne convingeau că frumusețea înseamnă, pe lângă trăsături fizice armonioase și noblețe sufletească, generozitate.
Următoarele două, superficiale, guralive, râdeau din te miri ce, gata să fugă de acasă cu orice bărbat care le da un pic mai multă atenție, iar mezina se vădea a fi prostuță, urâtă și dornică de a primi elogii chiar dacă spunea doar unde se află Australia.
Motivația întâmplărilor din roman, ca și preocuparea mamei, aveau ca finalitate măritișul fetelor în mod onorabil. Tocmai de aceea, familia s-a pregătit în mod special pentru a participa la un mare bal de societate. Întreaga protipendadă a orașului era acolo. Patru dintre fete erau curtate, dansate, doar mezina nu își găsea locul, stătea retrasă, nimeni n-o întreba cum e vremea în ...Noua Zeelandă. Deborda însă de energie. S-a așezat la pian și a început să cânte, nu oricum. Gesturi largi, mâini aruncate în vânt, se da pe spate, rotea ochii trimițând săgeți ascultătorilor parcă spunându-le, Vedeți ce fac? În culmea entuziasmului asistența a aplaudat, a strigat bravo, rumoarea nu se mai oprea.
Cu mai mult elan tânăra A CONTINUAT, își apropia fruntea de clapele pianului, își rotea bustul, își da ochii peste cap, astfel că la terminarea piesei, destul de lungă pentru un bis, uralele au fost și mai puternice, bravo se stiga din toate părțile, așa că... tânăra mezină a început a treia piesă. Acrobațiile ei nu aveau egal, nobili scăpătați, lorzi cu peruci și morgă, intelectuali fini zâmbeau larg, se distrau bine, doar una din surori părea stânjenită.
Uralele au fost și mai puternice! Când a vrut să înceapă a patra piesă, bătrânul ei tată a oprit-o cu un gest: Gata scumpa mea, destul ne-ai încântat cu virtuozitatea ta muzicală!
De ce mi-am adus aminte de această secvență ascultându-l pe R.A. INTERPRETÂND Concertul pentru vioară și orchestră de J. Sibelius în Joia Mare la Ateneul Român?
În acea zi a păcălelilor, 1 aprilie 2010, avusesem mai multe opțiuni. Să rămân acasă în fotoliu să urmăresc filmul serial corean, Secretele palatului, pe TVR 1 (ați citit bine, azi după aproape 14 ani, la țară, urmăresc pe acelaș program serialul Fiica regelui), să merg la Mitropolie la denie pentru a mă curăța de păcate, sau să ascult la Ateneu con certul de Sibelius, mai ales, că doar cu un an în urmă, în Sala Radio, îl ascultasem într-o interpretare rarisimă, unde, în loc să dureze 30 de minute dacă ar fi fost cântat într-un tempo normal, mă plictisisem de-a lungul a 45 de minute. Am ales în cele din urmă concertul deși fundalul era înfricoșitor. În acea zi în București nu circulaseră mijloacele de transport în comun datorită unei greve spontane a șoferilor, iar într-un metrou dintr-o altă țară apropiată de România avuseseră loc două atentate sinucigașe cu zeci de morți și răniți...
Așadar am vrut să-l ascult pe R. A. în Joia Mare! De mai multă vreme mă interesau violoniștii celebri din spațiul carpatin românesc.
Prima piesă, Vertiges de la Crois de Thierry Escaich mi-a stârnit regretul pentru opțiunea mea din acea seară. Catastrofă, dezordine, anarhie, underground, poate că asta ne sugera Alain Paris, dirijorul, mânuind bagheta precum subsemnatul când îmi cerea nevasta să bat ouăle cu telul că doar trebuiau pregătite prăjiturile pentru Paște. La aplauzele destul de anemice, a urcat pe scenă și compozitorul! O fi fost în primă audiție această creație?! Domnilor, vă rog frumos, când mai programați astfel de compozitori internaționali, cereți bani mulți statului care îi promovează, că poate, poate, mai diminuăm criza de pe aicilea.
Așadar, solistul despre care vorbim, și-a făcut apariția după un moment muzical jenant, fără identitate, un cumpli exercițiu pentru tâmpirea melomanilor din acea seară. Totuși, să fiu sincer, piesa a avut și câteva fragmente clasice, pentru suflet, probabil împrumutate de la alți compozitori.
Cum spuneam, după o asemenea prestație, intrarea în scenă a domnului R. A..a fost primită cu un ropot de aplauze, iar el, solistul, după ce a dat mâna cu domnul concert maestru, a ridicat palmele deasupra capului, într-un gest triumfător. Vă arăt eu cum se cântă, parcă a vrut să ne transmită. A fost primul lucru care m-a intrigat. Apoi... restul gesticii pentru a ne convinge cât este de virtuos. Se lăsa pe spate de ziceam, iaca, n-o cădea? Întrerupea ideile muzicale cu gesturi aprige, apoi se rotea la cordari și imediat la contrabași, vedeți de ce sunt eu în stare? Doamne, cum a mai plăcut oamenilor fini din sală cântatul cu sângele în ochi. Pâine și circ, asta vor ascultătorii!
De altfel, la unele spectacole, mai la periferie, melomanii agreează scuipatul semințelor cu adresă,aici însă, la Ateneu, lumea e elevată, cucerește datul pe spate, rotirea ochilor de toreador cu arcușul în vânt. Acrobațiile domnului R. A. n-au fost la nivelul lui Nigel Kenedy, un produs american contrafăcut, o Madonă în pantaloni, un circar fără o tehnică reală, care își pune vioara după ceafă și cântă, dar are pedegree mondial. Totuși, cum a cântat solistul ținând seama că dirijorul nu terminase de amestecat ouăle cu telul deși începuse plăcut munca asta încă de la prima piesă?
Vă spun fără ezitare, l-am văzut egocentric, infatuat, neinteresat de nuanțe, folosind muzica doar pentru a-și arăta mușchii, nicidecum pentru a ne transmite o idee reală, îngrămădind notele în pasajele de virtuozitate. Licențele sale tehnice, motivate poate de o expresivitate intens personalizată, au fost identice, în toate pasajele dificile. Probabil nu este în stare să le execute în tempoul cerut de compozitor, deși, ne-a luat piuitul cu gestica poluantă.
Se înțelege că o anumită categorie a publicului este ahtiată după circari, mimarea trăirilor, mersul pe sârmă. Au răsunat uralele din toate colțurile sălii, dar spectatorii nu s-au mai ridicat în picioare ca la alte concerte. Solistul a mers încă odată pe sârmă pe o piesă de Paganini, apoi a urmat un Bach. Deși a fost cel mai reușit moment al său, gestica de mulțumire a trimis iar la grandilocvență.
Cât p-aci să plecăm acasă în pauză eu și Tănțica mea, gândind că dirijorul n-are ce să ne mai ofere. Surpriza a fost de proporții! Deși sala se golise mai mult de jumătate, zgomotoșii aplaudaci plecaseră după prima parte, Simfonia în Do major de Paul Dukas interpretată de Filarmonica George Enescu, dirijată de Alain Paris ne-a trimis în sferele cele mai înalte, dorind parcă, de data asta, să ajungem la porțile raiului. Era doar Joia Mare, înainte de Paște.