poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-03-09 | |
COMENTARII CRITICE ADRIAN DINU RACHIERU
TEODOR DUME ȘI „SPECTACOLUL FIINȚIAL” Recomandat de Gheorghe Grigurcu, veritabil și redutabil „naș” literar, după ce criticul „scanase” migălos vreo trei caiete cu încercări lirice, Teodor Dume intra, în 1985, în arena scriitoricească cu placheta Adevărul din cuvinte, apărută la Litera. La ora debutului, având în față o personalitate ipotetică, de „contur ezitant”, Gheorghe Grigurcu nu ezita să numească „scânteierile făgăduinței”, noul venit având chemare „către poezia înnăscută”. Dar abia peste aproape zece ani, Teodor Dume se încumeta să iasă în lume cu un alt volum, Strigăt din copilărie (Editura Dinastic), beneficiind de o nouă întâmpinare a prestigiosului critic. Crescut în mediul cenaclurilor literare, colaborator și fondator la / de varii publicații, prezent în antologii, poetul bihorean își oferă o lungă pauză editorială, revenind abia în 2015, cu Moartea, un fluture alb. Urmează o avalanșă de titluri (vreo 22, după socoteala noastră) pentru ca, în fine, să ne propună o binemeritată antologie, Ultima noapte cu tata (Editura PIM, 2021), asupra căreia vom stărui mai la vale. Deocamdată, putem spune că, „vâslind în memorie”, poetul cultivă o poezie autobiografică; că el, risipitor de aforisme, gânduri, sentimente etc., e încercat de temerile ființei și traversează vârstele existenței, fiind „un consumator de stări”. Aprecierea din urmă, aparținând lui Florin Mugur, îl definește exact. Iar Ottilia Ardeleanu, în „scurtul studiu” dedicat poetului orădean (Teodor Dume – poetul care sfidează moartea, Editura PIM, 2019) duce ideea mai departe, scriind ferm: „poezia dumiană este una a stărilor”. Între așteptare și visare, poetul, „un maniac al amintirilor”, își deschidea sufletul, pe fundalul unei reflexivități cu adieri thanatice. Dedicat suferinței, cum au remarcat comentatorii poeziei sale, nu puțini (cu deosebire în mediul on-line), Teodor Dume este un colecționar de răni. Singurătatea îl roade „ca o molie”; ea pare a fi „amanta perfectă”, îl macină, îl obligă să-și găsească „azil într-o cicatrice”, ispitit de eros și neputincios de a uita. Fiindcă, scrie „poetul singurătății”, „a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”. Dar singurătatea, aflăm, „e mult mai rea / și mai lacomă decât moartea” (v. Vise, mereu aceleași...). Adunând suferințe și lacrimi, autorul știe prea bine că viața e un dar divin; iar greutatea crucii dă „măsura faptelor”. Într-un „prezent jilav”, el aleargă – călătorind în timp – „de la un capăt / la altul al visului”; copilăria ar putea fi „anotimpul perpetuu”. Fascinat de copilărie, locuind-o, poetul, la începuturi, scria în registru naturist și invoca trăirea genuină (să recunoaștem, greu de păstrat). Acum, răvășit după atâtea pierderi, recunoaște: „În inima mea locuiesc / toți cei pe care îi iubesc / iar în lacrimă / doar cei pe care / i-am iubit dar au plecat...” (v. Locații paralele). Din păcate, șirul celor plecați („în drum spre cer”, în „lumea fără timp”) sporește. Va îngâna, așadar, un colind pentru mama, va contempla fotografia bunicii („un ospiciu de oase”), va chema din puțul memoriei imaginea tatei, cel care nu-și mai împlinește ritualul (plecând la coasă) dar, de sus, îi trimite semne, cerându-i să aibe grijă de casă și de mormântul mamei. În volumul Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, 2021) despre aceste inevitabile plecări vorbește poetul, pregătind propria-i plecare. „Nevoiaș de iubire” se dezvăluie pe sine, știind că „iubirea e o moarte lentă”; că „timpul mușcă din marginile trupului” și cuvintele „se transformă în toamnă / și se rânduiesc adânc în mine” (v. Eu voi pleca la tata). Că din trup i-au „înmugurit umbre” și moartea îi dă târcoale: „Sigur voi fi / o promisiune pe care / i-am făcut-o morții” (v. Promisiune morții). Ne pune în gardă, dezvăluindu-ne scenariul: „Încerc să-mi închipui plecarea / ca pe o toamnă văduvită de păsări” (v. Mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte). Se pare că s-ar fi „împrietenit” cu moartea (v. Pact), invitând-o la o partidă de cărți în timp ce „din ochiul cerului picurau lacrimi”. Descoperă, oblojindu-și rănile, că „umbrela lui Dumnezeu” rămâne credința: „Am două vieți una / de unică folosință pe care / o administrează moartea / și una de rezervă / cea veșnică / pe care / am amanetat-o lui Dumnezeu / hrăninudu-mă doar cu resturi și / capete de amintiri” (v. Două vieți...). Se retrage în smerenie și așteptare: „înnod durerea de cer și / clipele una de alta / până când / Dumnezeu / îmi va bate la fereastră”. Sau râvnește o binefăcătoare tăcere: „Tăcerea este o formă / de a vorbi / cu tine însuți / e ca atunci când ai vrea / să-i spui ceva lui Dumnezeu” (v. Șoptit...). Câteodată, dorita comuniune nu se împlinește: „Mi-am aruncat ultimul vis într-o groapă comună / și frica de a fi greșit / îmi spune că / cel care mi-a bătut aseară în poartă / și mi-a cerut o cană cu apă / a fost Dumnezeu / și de primit nu l-am primit în casă” (v. Nu putea fi decât El). Nu e greu de constatat că figura tatălui e obsesiv invocată; „eu voi pleca la tata” vestește retragerea mântuitoare. Iar antologia recentă, Ultima noapte cu tata, dedicată părinților, poartă – inundată de amintiri – „multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate”. Adică „părți” din Sinele doritor a se reîntoarce în copilărie, sfidând trecerea: „pământul îmi absoarbe umbra / trupul îmi moare încet / moartea mi-a dozat sufletul”. Trăind între realitate și vis, plecând din sine, poate contempla „ultima pagină, nescrisă”: „mi-e dor de mirosul busuiocului prins / în grinda din casa bunicii / și de ploaia care vindeca dealurile triste / sub care tata / își etala sudoarea”. Sau când miriștea „îngenunchea / în fața dimineții / ca o tăcere”. În fond, Teodor Dume însuși, bântuind printre imagini, ne dumirește în privința poeziei pe care o scrie: „Poezia mea nu este poezie / cel care v-a spus / că poezia mea este poezie / v-a mințit sau / v-a mituit / poezia mea nu este poezie // nici cel puțin o depresie personală / poezia mea este suflet / un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme / printre flori și ierburi virgine / pentru a-l dărui celor rămași fără suflet / din bucățile dăruite se va reface un întreg / sufletul meu învie / sufletul meu se învie / sufletul meu învie și moartea // dar ce am face fără moarte...” (v. Poezia mea, un gest de unică folosință). Și se mărturisește, în chip de spovedanie: „nici nu știu dacă totul e adevăr sau minciună / dar știu că dincolo de clipa aceasta / mă așteaptă tata” (v. Decembrie se repetă). Poet profund, mult prea discret, deși însoțit de exegeți fideli, Teodor Dume face din spectacolul ființial „o mitologie proprie”, observa Daniel Corbu. El, predând cu sinceritate pedagogia durerii, merită, categoric, o altă vizibilitate în aglomerata noastră scenă lirică, zgomotoasă și tranzacțională, încropind – „de azi pe mâine”, vorba unui critic – clasamente mincinoase. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate