- Sunt eu.
Auzindu-mi vocea nu s-a mai ferit.
Încordarea, pe care o simțisem în palma lui, s-a retras ca o limbă de melc.
Aveam voie să-l mângâi și mai mult de atât, aveam nevoie de asta.
Ochii săi priveau mai departe decât lumile atinse vreodată.
Vreo lume albastră, îmi închipuiam, fără să știu de ce n-am ales altă culoare.
Poate albastrul ochilor săi peste care se alintau din când în când pleoapele într-o clipire leneșă,
poate asta m-a făcut să gândesc că lumea aceea ar fi albastră.
- Ce mai faci?
Știam că îmi va răspunde târziu, peste o săptămână ori peste un an,
dar eu aveam să aștept, ca și când de acel răspuns ar fi depins pasul următor,
pasul meu, care nu a mai umblat pe cale de când tăcerea a prins drag să pună stăpânire pe el.
El, cel care ar fi avut atâtea de spus!

Unde se pierd pașii ființei din om? Îl vezi ca pe o sculptură de apă și țărână din care demiurgul și-a luat suflarea înapoi, atunci când malurile s-au surpat și râurile din el și-au schimbat cursul, au inundat trupul și-au sufocat sâmburii rațiunii.

Nici nu știi ce să faci, să te rogi sau să blestemi.
Alegi să plângi.
Lacrimile-ți curg pe obraji și prin ele lumea se vede altfel.
- Ce faci, plângi? Mă întrebă în timp ce se ridică și, ținându-mă de mână, mă invită să-l urmez.
- Nu mai plânge. Uite ce frumos apune soarele! În spatele acelui apus nu există tăcere.

Nu mai plâng. Apusul se transformă în chipul pe care ochii albaștrii privesc către o lume de dincolo de soare.
Acum știu! Lumea lui este dincolo de flăcările care ard în mine. Plâng, să le sting, uneori, să putem fi împreună, chiar și numai efemer.