poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-01-09 | |
Nea Anghel, Constantin Anghel, recunoaște că nu mai are șaretă. Și nici docar. Erau mijloace de deplasare pentru țăranii ceva mai înstăriți. Pentru șefii de fermă, ceva mai târziu. Și pentru brigadieri. Tot ceva mai târziu. Din Găunoși. Din Coadele. Podul Lupii și Barza. Din Fleva.
Are, în schimb, o bicicletă. A învățat să-și păstreze echilibrul, pe ea, de la 14 ani. De-atunci așa a rămas: în cumpănire. Ca orice om chibzuit. Prima a fost un model Carpați, cu cadru. Adică mai puțin scumpă. A doua, Diamant, a primit-o tot cadou. Era considerată bicicletă de lux. Un fel de autoturism decapotabil din zilele noastre, dat liceenilor la terminarea colegiului. Banii au venit în casă după un câștig la loterie. A jucat tatăl acestuia 2 loturi, la matul sătesc. Cea pe care o folosește acum e veche de 10 ani. Cadou de ieșit la pensie. Vine cu ea, în fiecare dimineață, din centrul satului, de lângă parc, ia curba prin fața bisericii, apoi o ține drept, până în fermă. Nu pedalează. Nu are motor. E în jur un fel de energie a satului. Una cinetică. Ca un perpetuum mobile ludic, sămănătorist. Apoi a dat confortul bicicletei pe un tractor fără cabină, de 45 de cai. Așa s-a mecanizat agricultura, în România, la nivel de masă, începând din 1968. Cu U445, fabricat la Brașov, cu licență luată de la Fiat. Între 1950 și 1960, nu era Brașov, ci Orașul Stalin. Fabrica de tractoare se numea Ernst Thälmann și producea niște monstruozități pe șenile. Kiroveț KD. Le-a apucat și pe acelea. Când ai 10 ani și dai peste un astfel de balaur, înaintând prin stepă și scuipând fum, crezi că ai văzut absolut tot. O minune inginerească venită din sovhozuri. Școala de tractoriști, în anii aceia, se făcea la Ciocănești, în satul vecin. Dura 3 ani. Te pregăteai: să mănânci praf, să bei praf, să respiri praf. Să fii, în cele din urmă, praf. Și pulbere. În anii aceia, abia se construia Casa Radio. Un aparat Oberon era la fel de rar precum dropiile. Okmaba avea numai șeful de raion. Iar estimările meteorologice se făceau de pe o zi pe alta. Azi e cald și mâine e la fel. Ploaia venea neanunțată. Sau dacă descântai Caloianul. Și pe soața acestuia, Caloița, zisă și Mumulița Ploii. Nea Anghel, Constantin Anghel, spune că și atunci erau veri la fel de toride. Soarele mușca la fel de nemilos din pământ. Nu erau îngrijorări că planeta devine, cu fiecare an, tot mai fierbinte. Motivul e simplu: în Bărăgan, nimeni nu știa cât grade sunt în lunile de vară. În Cuptor, era doar foarte cald și cam atât. Cum și iarna era foarte frig și cam atât. Un ciclu firesc al perindării anotimpurilor peste oameni și lucruri. Se lucra zi-lumină, cu apă nouă adusă la marmită, în capătul rândului. În schimb, copiii băteau pășunile, atârnând de coada vacii. Asta era utilitatea lor în cadrul familial. Cei din Coadele nu se duceau spre luncă, ci-n sus, spre Floroaica. Aveau ca punct de reper o bornă militară. Acolo se sfârșea lumea. Toți se numeau Darie, cum făceau 7-8 ani. Premianți cu coroniță. Dar nu ajungeau niciodată la serbările școlărești. Nu aveau timp. La amiază, Joiana trebuia adăpată. După care era dusă iar peste șleauri. Toți atârnau pe lângă bunici. Părinții erau obligați să acopere cotele. Adică să muncească forțat. Și să intre la colectiv. Tot forțat. Se ițeau sate noi, în câmpie. Dropia și Olaru. Salcâmi și Pelicanu. Movila Gâldăului. Dâlga Nouă. Nea Anghel, Constantin Anghel, povestește încet. Cu un fel de liniște care-l face să pară sfios. "Nu plecam cu o vacă. Plecam cu două. Deci și cu a bunicii. Învățătoarea, doamna Gheorghe, trei zile mai târziu, l-a căutat pe tata, să-i dea diploma." Acum, pe ulițe, toate mirosind a beton asfaltic, nu mai găsești nici câini. Sunt pe câmpurile de sparanghel, din Germania. Toți au covrigi în coadă. S-au emancipat oamenii. Au scos capul în lume. Nu mai sunt sobe în care să îndeși tezechi. Viile s-au sălbăticit. Grădinile s-au sălbăticit. Au dispărut rondurile de păsări. De viței și purcei. Toate s-au transformat în umbrare. Băcăniile, cu podele de lemn, mirosind a petrosin, au devenit marketuri. Vaca îți conferea statut social. Era un etalon al bunăstării. O roată relevantă în angrenajul casnic. Părinții făceau copii pe care-i creșteau vacile. Îi imunizau. Îi făceau să semene între ei. Care Cocoșilă, care Moromete. Între timp, au dispărut caii. Asinii și bivolii. Plugurile cu o singură brazdă. Un întreg ecosistem distrus de tehnologie. Horsch Leeb PT 330 seamănă cu o lăcustă uriașă într-un peisaj robotizat. Fendt 1000 Vario e o A.I. John Deere 9RX parcă stă să aselenizeze și să disloce roci. Își amintește cum, după seceriș, se făceau coloane de căruțe, luând drumul Ceacului. Alene, că pâinea trebuie să dospească. Spre moara care dădea cea mai bună făină. Se legau prietenii. Se dezlegau dușmăniile. După culesul viilor, călțunarii băteau în ulucile fetelor promise. Casele tinerilor însurăței erau gata în câteva zile. Sărea toată suflarea din sat să-i ajute. Care mestecând lut și paie. Care priponind șipcă de gard. Care înălțând hornuri sau așternând învelitori. Care atârnând la secărică, băută cu țoiul. Cam asta era claca. A dispărut. Și divanul a dispărut. Se strângeau gospodarii, la colțul uliței mari, în zilele de duminică, pe un preș de iută. Așa se încropea, schimbând păreri, ceea ce, azi, firmele de consultanță, pe căciuli de bani, denumesc strategia de dezvoltare locală. La divan se stabilea ziua aratului. A secerișului. A răritului porumbului. A îngropatului porumbului. A tăiatului de sfeclă, cu secera boantă, făcută tăiței și dată la viețuitoarele din ogradă. Nu era atâta invidie. Atâta ură și atâta goană după câștig. Nea Anghel, Constantin Anghel, vede cum s-au înrăit frate cu frate, soră cu soră, copil cu părinte. Cum lumea a devenit un fel de vrajbă nesfârșită. Cum locul matului, la care ajungeau, doar duminica sau de sărbători, numai cei în vârstă și niciodată cei tineri, a fost luat de casele de pariuri. Fortuna. Superbet. Betano. La 73 de ani împliniți, încă dă ocol, prin sole, cu bicicleta. Spune că asta a învățat să facă de mic. Și că înfrățirea grâului nu poate fi văzută la fel de bine prin sticla mașinilor de teren. Și că satul nu mai e un spirit viu care contopește destine. Uneori identice. Îți poți potrivi orarul de somn după el. Din momentul în care nea Anghel, Constantin Anghel, bate bicicleta din centrul satului, de lângă parc, apoi face curba la stânga, pe lângă biserică, ducându-se spre fermă, te poți întoarce pe partea cealaltă. Mai poți dormi încă o oră. Sau două. Minim. În schimb, cu fiecare an în plus, s-a oprit din îmbătrânit. Francis Scott Key Fitzgerald l-a avut drept sursă de inspirație. Doar că i-a americanizat numele și a presărat descrierea cu elemente care să frapeze, atunci când a scris The Curious Case of Benjamin Button. L-a cunoscut bătrân și cumsecade. L-a regăsit mai tânăr. Voios. Și la fel de cumsecade. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate