în piață, mai pe margine, stăteau oltenii cu grămezile de lubeniță. hotarul dintre ei și noi, cei care ne jucam tenis de masă, pe regula câștigătorul rămâne, era despărțit de un gard din plăci din beton. din beton, ciobite, erau și cele două mese de joc.
în gardul de hotar era o spărtură. până să ne vină rândul la masa de joc, câțiva,
eu și cu Lazăr, unul mic și bondoc, dar cu umeri puternici, ne adunam în haită.
vânam lubenița oltenilor.
pe furiș, mascat de ceilalți, unul din noi trăgea cu piciorul, ușor, purcelul,
și-l rostogolea, până după colț.
fugeam cu el și-l mai scăpam, dar îl lua altul până ce treceam de gard.
ne trăgem sufletul și râdeam.
aveam o lubeniță pe masa de tenis, rost de împărțeală, că sete și poftă aveam!
poate că oltenii ne-au înjurat. dacă ne-au prins, nu ne-au iertat. sincer vă zic, căci știu!
la cireșe, ori la căpșuni, erau lăzile pline și ne prefăceam cumpărători cinstiți; cu mâinile sub tarabe, jefuiam... trei cireșe, trei căpșuni.
prins în rostul căpătatului am uitat de oltean. mi-a dat ăla o lingură peste cap
că mi s-a pus o negreală pe ochi și, ca ars, am luat-o la fugă.
alții mai norocoși aveau prada. mereu se împărțea.
eram niște eroi cu burțile pline.
mai prindeam un loc la masa de joc, iar după zi, venea o altă înserare și-apoi
o altă zi. eram prinși între lumi, viață și bucurie.
au trecut decenii de atunci.
Lazăr m-a uitat o vreme, dar și-a adus aminte după ce s-a dus.
nici oltenii nu mai merg la piață.
ne-am prins, precum canarii, în colivie.
azi, furăm noi de la noi și de la viață, uite așa, câte o amintire.