Întocmai pentru faptul că omul poate privi permanent orizontul fără a se situa vreodată pe deplin în devenirea acestuia și, totodată, pentru că se poate expune, asemenea acestuia, acolo unde se întâlnesc și rămân mereu împreună cerul și pământul, posibilitatea sa de a alege între a fi dincoace ori dincolo, ca un fel de stare ontologică a ființei umane, înseamnă, de fapt, pentru el, a trăi într-o infinitate de oportunități. Înseamnă, cu alte cuvinte, că poate alege ori, mai bine zis, că ar putea să poată alege, de fiecare dată în care decide liber să aleagă, între ceea ce i se lasă descoperit prin vedere dinspre orizont și ceea ce se poate privi și își poate privi în acest tip de orizont. Prin urmare, pe de o parte, atât a privi, cât și, pe de altă parte a alege să privești, constituie, în sine, două orizonturi interminabile între care existența umană se consumă continuu ca un fel de prezență a ceea ce trece spre a redeveni tot ceea ce rămâne neschimbat. Constituirea existenței umane din imaginea reflectată ca reflecție a propriului chip, ca atare, și nu existența omului înțeleasă ca făptură creată, a reprezentat dintotdeauna umanul înzestrat cu o infinitate de posibilități dintre care poate alege în aceiași măsură cu care admite să devină ceea ce este spre a rămâne în alegere. Actul creator, atât cel divin cât și cel uman constituie, în acest context, spațialitatea orizontului în care trăirea umanului și nu raportarea acestuia la existență definește prezența devenirii. Altfel, omul nu ar putea alege infinit și nu ar avea niciodată capacitatea de a decide între ceea ce alege, fără a-și propune să aleagă, și ceea ce decide fără să își fi propus, asemenea lui Dumnezeu. Cu toate acestea - deși în acest tip de orizont nimeni ar mai putea distinge cine pe cine creează -, din materia creată a privirii, care descoperă orizontul ori materia orizontului care nu poate fi niciodată și în nici un fel expresie a vederii care fotografiază actul creator, rămâne să definim ce înseamnă vederea care privește în orizont și care, prin privirea ei, vede acolo, în sine, nesfârșirea propriei prezențe.