“ – Azi, am o mâhnire și o bucurie și aș vrea să le împart cu tine!” Așa ar trebui. În realitate, chiar dacă ai pe cineva lângă tine, nu reușești să-i spui tot. Se așază o tăcere "de fond", care ucide, fiindcă nu vorbești. Și nu vorbești pentru nu știu câte motive, care îți trec atunci prin minte. Ori ești supărat, obosit, certat, ori dragostea nu e așa cum vrei tu, ori te simți penibil, sau intervine altceva...
Mi s-a întâmplat de atâtea ori să amân ceea ce aveam de spus, pentru că în același timp, același gând, care țipa să fie ascultat, se afla în capcana sindromului: " Mai bine, lasă!" E foarte folosită metafora: "fereastra sufletului", dar care e rolul unei ferestre? Să o deschizi, să intre aer și lumină. Este necesitate. Copiii sunt spontani. Uneori, vorbesc, fără să aștepte vreun răspuns și sunt mulțumiți. Ei au o respirație mai amplă. Noi, adulții, suntem fericiți că existăm așa, cu convingerile noastre și nu deschidem prea multe ferestre ale sufletului. Nici nu ne mai putem mișca din lipsă de aer și lumină. Am învățat greșit că nimicul ține de cald.
Am scris aceste gânduri, pentru că, de multe ori, m-am întrebat de ce fac lucrul acesta și cui folosește. Mi-am întrebat copilul și a ridicat din umeri. Mai târziu, primul lucru pe care l-am văzut, a fost citatul de mai jos:
"Florile înfloresc și atunci când nu le privește nimeni. Pomii dau roade fără să întrebe cine le mănâncă. Atunci când oamenii devin oameni unii pentru alții, se deschide cerul peste pământ. Doar iubirea naște iubire. Iartă, iubește, bucură-te! (Hrisostom Filipescu)"