mi-au dat drumul din cuibul prins
sub o punte - un trunchi de salcâm
ce s-a oferit voluntar,
care își dorea, mult,
să asculte
povestea peștilor.
azi, doar adăpost pentru umbre,
peste o vale seacă.

de-acolo ascultam pietrele, jeleau.
mie îmi creșteau aripi.

am prins ușor zborul și,
prima călătorie a fost la vale,
urmând linia vieții
marcată de albia râului,
uscată.

voiam să ascult și eu povestea peștilor.

a doua călătorie n-a mai fost să fie.

nici nu știam
că zborul ți-e dat
cât ține linia vieții;
pe malul nisipos,
unde valurile se jucau prinselea
pe dezbrăcate,
mi s-au topit aripile.

nici nu știam
că după ce-ai zburat,
cel mai greu este să înveți mersul pe jos,
că pietrele nu mai jelesc,
si-au devenit cămătari;
le plătești dobândă pentru sărutul lor
de altădată,
pe care l-ai păstrat pe tălpi.
azi doar dureri,
le simți până în piept
și știi că mâine
te vor săruta pe umeri
și nici măcar dator
nu le vei mai fi.