eu, când mă trezesc, privesc către fereastă.
de unde stau văd dealul,
copacii verzi și cerul senin*.
dealul își fumează aburii de ceață
și îi răsuflă tăcut din barba-i verde, creață;
copacii-mi fac cu mâna, articulat,
cu palme ce se rotesc în mângâiere de vânt lin,
iar cerul…
cerul mă îmbată cu nevoia de a sorbi viața
ca pe prima și ultima bucurie.
din priviri, cu-n gest umil, îi salut,
stăm la taclale,
cât să ne spunem visele,
nu mai mult.

am mână de artist, mi s-a spus,
așa că îmi rotunjesc genunchii de porțelan
ce-au prins, pe ascuns, rădăcini colțuroase
și-mi imaginez că sunt victima lui Paris
fără să dau vreo satisfacție căclâielor care
îmi cer tributul durerilor.
uite așa, mă despart de mine, pentru încă o zi,
mai întâi sub stropii calzi, în timp ce fredonez, sub duș,
puținele acorduri, capturate cândva
apoi, mă aventurez către malaxorul urbei,
dar nu înainte să dau binețe câinilor care
își moțăie somnul după tura de noapte,
pe câte un petic cald, de asfalt,
și pisicilor cocoțate, sfidător, pe un gard.

spre seară, ne întâlnim cu toții, iar,
povestim despre ziua ce-a fost,
ascultăm cântecul hipnotizant al greierilor
până când,
stelele își vor termina desenul
pe cerul negru, de cleștar.

*undeva, în zorii aceia lepădați de poezie,
închid ochii și îi văd la fel,
tot verzi, tot senin.
e alegerea mea în ce fel beau cafeaua.