Câteodată amintirile, în forma lor fizică – scrisori vechi, pagini cu poezii abia schițate, fotografii îngălbenite – ne deschid o poartă ascunsă spre o lume miraculoasă, ne ajută să ne vedem chipul nostru de odinioară ca printr-o magie – suntem proiectați în alt spațiu și timp și gândim și simțim așa cum făceam demult.
Printre scrisori și alte vechituri am găsit mai demult câteva poezii mâzgălite pe hârtie galbenă și mi-am recunoscut scrisul din copilărie, ba chiar mi-am amintit când și unde le scrisesem și ce gândeam odinioară. Aveam probabil 11-12 ani.

În ciuda stângăciei scrisului și formulărilor, am descoperit în ele rădăcina unor poezii scrise de mine în anii ce au urmat acelor vremuri și m-am recunoscut ca suflet și emoție și m-am mirat de unele intuiții pe care le-am transpus atunci în versuri.
Vi le împrătășesc și dvs.
Două poezii scrise când eram scolăriță și mă aflam la bunici în vacanță, singură la masă, lângă geam, în camera veche a bătrânilor:

Triumf

Atunci, cu un strigăt de triumf
floarea s-a deschis:
Așa o visam
mișcarea aceea
mișcarea
era totul
Petalele
Străbăteau spațiul
Se deschideau în culoare,
Se deschideau în zîmbet.
Am privit zîmbitoare
Acea floare
A înflorit privind-o
Un zîmbet
Și soarele a înflorit
deasupra unei flori deschise
Ce se deschisese.
_______________
Cu rădăcini adînc înfipte în mine
Și rădăcinile-au crescut,
A crescut

Floarea nu era simbol, era fericirea mea și gândul legat de mișcarea lentă a înfloririi, într-o vreme în care nu se vorbea încă despre pozele macro sau despre filme time lapse și tehnologia nu permitea încă acest miracol, astăzi banal pentru fotografi.
Și a doua poezie:

Nesiguranță

În vălmășagul de munți și idei,
În mijlocul sufletului și al universului,
În veșnica, monotona, nesigura așteptare,
în muzica lentă a scurgerii timpului,
Între zbucium și vis
Se pune mereu întrebarea
ce și de ce sînt eu?
__________________________
Dacă n-ar fi existat apă
Ne-am fi găsit o altă apă
Dacă n-ar fi existat praf
Ne-am fi găsit un alt praf
Dacă n-ar fi existat lemn
Ne-am fi găsit un alt lemn
Dacă n-ar fi existat floare
Ne-am fi găsit o altă floare
Dacă n-ar fi existat oameni
Am fi fost alții


(Din cercul în care trăim
nu pot fi scoase
Decît sufletele celor ce mor)


Aceste două poezii, de fapt ciorne cu mâzgăleli, erau într-o carte veche. Mă bate gîndul că poezia a doua cu cercul - ar putea fi indirect despre cimitir - cruci și sicrie din lemn, praf, flori și apă. Și oameni. Oricum eu așa eram – mă caracteriza în copilărie și adolescență concentrarea de adjective de genul – ”veșnica, monotona, nesigura” – așa simțeam eu lumea și viața.

Apoi, intrând la liceu, pe la 15-16 ani, am scris în grabă, fiindcă aveam și un caiet de poezii pe care l-am ars într-o zi, crezând că nu voi mai scrie niciodată poeme – pe o ciornă, următoarele două poezioare (pe spatele hârtiei este studiul meu privind legea lui Bernoulli pentru ora de fizică). În ce privește peștera din a doua poezie, eu habar nu aveam de Platon pe vremea aceea și nici de neurobiologie.):

Fierbintele miez (desenasem un cerc lângă versul cu soarele)

Îmi umplu cofa privirii
cu raza izvorînd senină
din fîntîna rotundă a soarelui
adîncindu-se în aur și lumină
M-ascund după umbra copacilor
ca după perdele grele de răcoare
temîndu-mă de vîntul sărutînd cireșe
Ce se întind ca niște leneșe pisici la soare
încetul cu încetul mică
coborînd la demnitatea unui fir de iarbă
atît de verde încît se pierde-n ochii verii
Sub aurul topit ce-a început să fiarbă.


***

Sînt convinsă că fiecare gînd își are propria peșteră
În care se retrage să-și răcorească aripile obosite,
o peșteră cu multe și înguste coridoare
pe care rătăcește în neștire
lovindu-se de albi, lucioși pereți,
ecrane pentru fabuloasele proiecții.
Cu toate-acestea, cîteodată am senzația
că gîndul însuși e o peșteră
întunecată, misterioasă,
sălaș pentru o fiară-ngrozitoare,
veșnic născîndă de supuse stalactite
sau de impertinente stalagmite.