este împământenită ideea că poezia trebuie măsurată în funcție de tema pe care își propune să o împărtășească cititorului. spre exemplu, dacă poezia desenează un gând filozofic, este filozofică, de croșetează pe margine unei imagini este pastel, iar de aprofundează trăiri și experiențe spirituale este religioasă. în acest fel, nu mai vorbim de poezie, ci de o structură, o formă de reprezentare a modului în care ne exprimăm liric prin limba pe care o vorbim, prin care gândim și adăugăm trăirile personale și comunitare celorlalți. am putea vorbi astfel de o simplă poezie care răspunde necesității de exprimare poetică a ființei individuale aflată în relație cu celelalte individualități în care regăsește imaginea gândurilor și experiențelor prin care trăiește fundamentându-și prezența din actul comunicării.
ca atare, pentru a defini poezia, criticul literar, pe lângă faptul că ține cont de biografia, cultura, mediul și educația autorului, ar trebui să adauge datelor istorice, tehnice și pragmatice ale analizei, ceea ce caracterizează autorul din perspectiva relației acestuia cu muza personală. altfel, analiza literară ar exprima mai mult decât orizonturile și întâlnirile imediate dintre autor, cititor și momentul critic.
poezia ar trebui să fie disecată, așadar, din perspectiva orizontului din care este alcătuită. însă, o astfel de elaborare constituie o abordare care nu reprezintă mai nimic din punct de vedere liric, deoarece, ca experiență umană, poezia transcende tot ceea ce este perceput de simțiri. prin urmare, poezia poate fi, la fel de bine, cel mai bun crenvurști pentru gurmand, cea mai frumoasă imagine pentru visător, cel mai profund sunet pentru muzician, cea mai sinceră rugăciune pentru credincios ori cea mai curată mărturisire de dragoste pentru îndrăgostit. metafora hrănește textul liric, atât timp cât acesta se adresează simțirilor. de aceea, cred că ar trebui să scriem poezia pentru a fi poetică, asemenea gândului gândit dinainte de a se fi înfiripat în orizontul materiei. criticul de poezie, ar trebuie să se lase ademenit și până la capăt de ceea ce oferă cel mai profund gând liric al textului poetic până când poezia spintecată dobândește imagine. În mintea criticului poezia nu hrănește așteptarea care îl înfometează, pentru că poezia cere să fie citită fără prefăcătorie, în același fel în care copilul se joacă în noroi cu un bețișor.
de aceea, cred, poezia nu trebuie interpretată în contextul unei opere personale, ci din perspectiva orizonturilor pe care nu le pot defini marginile privirii cititorului sau, mai bine spus, din perspectiva certitudinilor interioare imediate care o alcătuiesc ca expresie a perspectivei de întreg în ochii aceluia care își propune să facă așa ceva.