Poeta Maria Cernătescu vine cu două volume de versuri în care se destăinuie liric cititorului. Ea reușește să redea emoția folosindu-se de reperele cunoașterii. Unul dintre repere este timpul care ca dimensiune a evoluției primește constanța anotimpurilor și poate fi asimilat punctelor cardinale în creația sa. Următorul reper din lirica ei este relația minte-inimă care este și ecuație supremă a preocupărilor sale ontologice. Poeta este stăpână pe mijloacele artistice, descoperă poezia sub sceptrul îndoielii, cu emoție nedisimulată.
Anotimpurile sunt spații temporale pe care le parcurge cu revolta ce precede tumulturile în lupta cu sine însuși.
Este sinceră nu se ascunde după cuvinte. În poezia Lavă ne spune. Sunt lavă de gânduri, prăpăd sufletesc/ Mă pierd printre valuri de dor omenesc/ Sunt lavă fierbinte de iad sau de rai/ Mă agăț de cuvinte/ Necatul de pai. Anotimpurile sunt pentru ea dovada uceniciei cu timpul. În poezia Sunt / Sunt sclava anotimpului târziu/ Și o vâltoare fără margini/
Sunt o întrebare și un răspuns/În focuri ce ard pe dinainte/ Sunt gândul zvârcolind înfrânt de limitatea minte dată/ Sunt dorul ce-mi despoaie-n frig și trup și inima deodată.
Dualitatea ontologică minte-inimă se regăsește în multe poezii. Autoarea crede că mintea ne separă de inimă, ne obturează înțelegerea divină. Mintea în poezia sa este vinovată, ne închide în noi, iar ignoranța ne îndepărtează de iubire și de sacru precum în poezia Îndoieli: Ne claustrăm bezmetici în minți / de frică uităm de toate și de sfinți /ne mâna din spate timpuri sinistre/ciudată și o nouă boală din liste/pe drumuri pustii nu-i umbră nici om/o cioara se uită spre zări dintr-un pom/doar câinii sălbatici aleargă nebuni/și vântul ne țese cărări spre genuni/. Măreția cuvintelor folosite deschide drum imaginilor puternice, spectacolului, poeta se folosește de adresarea directă pentru a fraterniza cu cititorii săi. Conștientizarea devenirii este parcursă în timpul critic după puncte cardinale în succesiuni de sentimente. Primul punct cardinal este al primăverii. Despre Primăvară sa aflăm din pastelul dedicat acestui anotimp unde armonia vegetală predomină.
Bate vânt de primăvară/ Cânta cucul sus în nuc/Inima-mi bate-ntr-o doară/ Iară gândul mi-e nuc!/ Este o atmosfera propice iubirii dar și uimirii.
Ulterior revine asupra acestui punct cardinal din creația sa în poemul Dor de primăvară
Ce dor cu lacrimi se arată-n ora netrăită/ Când lacrimă înțeapă în tâmplă chibzuită.
Este vara timpul eliberării de condiționări în virtutea puterii creatoare? Răspunsul îl găsim în poezia Mărturii de vara unde întâlnim și expresia sincerității autoarei. M-au tot stropit uimirile cu rouă/Și m-au legat de altarul cu tăceri/În care lacrimile stau să plouă poeme scrise în asfințit. Sunt versuri de atitudine sufletească. Vara este perioada transformărilor utile. În vara ce a trecut ca-n alte dați/M-am sfărâmat ca-n totdeauna / E zarvă mare în adâncul greu/Pierdut în serile de veri, mereu! Vara are plenitudinea forței creatoare precum în poezia Drum de maci
Mă înalță-n lumina/ Din când în când și peste ani/ Un dor nebun și nu-i în van/ Un zbor peste colină/ Cu ceruri, rouă, flori de câmp/Sunam a drumului chemare/ Spre arderi prinse în chenare/ Simbolul jertfei prin cuvânt și arzând în vară în neștire/ Fac macii drumuri în iubire. Parcursul evolutiv se îndreaptă spre maturitatea deplină a timpului personal din toamnă. Maturitatea devine în poezia sa timpul conștientizării. Timpul nostru micșorează/ Veri și toamne de dorințe/Parcă am fi niște cânțe/ Dintr-o lume veșnic trează. Pentru cuprinderea tuturor punctelor cardinale din poezia să citesc din Rugă în iarnă. Mă rog în timpul uimirii din iarnă ce-n șuier se leagă/Din inima prinsă în lupta pierdută de o humă pribeagă/ Mă rog necuprinsa de iarna tristeții în visuri deșarte /Și urc cu uimire-n iluzii pierdute tăceri netrădate/ Mă rog și-n zadar căci iarnă mă șuieră-n coaste devreme! Creatoarea acestor volume scrie viguros, se întrece cu timpul, și perspectiva lirică revine spre iarna din prispa sa cu tristețea epopeii proprii.